Anticariat Nr. 206-207

Oscar Wilde și „brânca”

Reach content for Google search „Oscar Wilde”



Începând cu 1890, succesul l-a copleșit pe Oscar Wilde, care, cum am văzut în episodul trecut al serialului nostru, s-a dedat, fără nicio reținere, exceselor culinare, bahice, dar și sexuale. Un „geniu rău”, ne spune Robert H. Sherard – primul biograf al lui scriitorului irlandez –, s-a strecurat în viața lui Wilde și acest „geniu rău” (o „boală mintală”, crede biograful nostru, care se agravase în acea perioadă) îl transformase pe Oscar Wilde într-o ființă insuportabilă.

 

Am conchis că prea mult bun trai, și că prea mult succes îl isbise pentru o clipă și fizicește și moralmente. Este o frază în dialectul american care ne dă exact impresia ce a produs asupra mea. Părea că suferă de swollen head (brâncă, iar în sens figurat îngâmfare).

Robert H. Sherard

 

Robert H. Sherard devine nu de puține ori, în biografia dedicată lui Wilde, personaj și face referință la primul lui volum dedicat scriitorului irlandez („The Story of  an Unhappy Friendship”), pentru a relata câteva episoade în care s-a întâlnit cu Oscar Wilde. Iată relatarea unei astfel de întâlniri (pasajul merită redat și pentru modul savuros în care a fost transpus în română de N.M.-Nigrim, în traducerea din 1915):

„Era la Crăciun când l-am văzut pentru ultima oară înaintea catastrofei din 1895 și impresia mea a fost în genere dureroasă. El nu mai era prietenul  pe care îl cunoscusem și admirasem atâția ani. Am luat masa cu el în Tite Street: de data asta nu mai era o plăcere faptul, ci o întristare. Era buhăit, chipul lui părea că pierduse frumusețea spirituală, năpădit fiind de belșugul vieții. Nici conversația lui nu mai era plăcută. Am conchis că prea mult bun trai, și că prea mult succes îl isbise (sic!) pentru o clipă și fizicește și moralmente. Este o frază în dialectul american care ne dă exact impresia ce a produs asupra mea. Părea că suferă de swollen head (brâncă, iar în sens figurat îngâmfare).”

Prin urmare, „prea mult bun trai” și „prea mult succes” l-au scos pe Wilde de pe orbita normalității, transformându-l, în opinia lui Sherard, într-un monstru suferind de… „brâncă”! Mai mult, în opinia biografului, decăderea lui Wilde are o singură cauză, și anume indiferența societății victoriene:

„Când cineva contemplă spectacolul dat de acest om de geniu, înzestrat cu daruri cari fac mândria și bucuria unei națiuni, și cari în acest sens sunt bucată ruptă din moștenirea imperială, regretă că nu trăim în Anglia sub stăpânirea unui autocrat ager și voitor de bine.”

Iată și câteva exemple de „autocrați ageri și voitori de bine”, care, bineînțeles, nu ar fi asistat pasivi la vicierea acestei „bucăți rupte din moștenirea imperială”: „Dacă trăia Ludovic al XIV-lea ca autocrat al Angliei, sau chiar Napoleon, și-ar fi clădit în mijlocul Londrei o generoasă Bastille, ce mari servicii ar fi adus prin discretul ordin de arestare, punând pentru oarecare timp pe Wilde sub o restrângere salutară, care după aceea, în împrejurări tragice, făcu în organismul lui o transformare atât de miraculoasă și de minunată!”


Citește și Oscar Wilde, în actualitate

Reach content for Google search „Oscar Wilde”


Să nu uităm că „acea transformare miraculoasă și minunată” din detenție nu l-a ajutat prea mult pe Wilde, care a murit la numai trei ani de la eliberare. Probabil dacă mai stătea ceva timp în închisoare… Să revenim, însă, la cearta lui Sherard cu democrația engleză de sfârșit de secol XIX, în mijlocul căreia a nimerit, ca să zic așa, și Oscar Wilde, victima perfectă a acestei democrații: „Dar vai, trăim sub o guvernare democratică, cu toate incoherențele care ies din împreunarea a două idei, – democrație și guvernare –, atât de antagoniste. Noi profesăm o astfel de libertate pentru individ încât privim cu bunăvoință la caraghioslâcurile celor aproape nebuni până când făptuiesc o faptă mai mare care-i pune în ghiarele legii. Atunci îl pedepsim pentru o crimă care e a noastră proprie, și, complici de mai înainte al faptului, îl forțăm să îndure răspunderea care e întreagă a noastră. E îngrozitor de nelogic, însă acolo unde mulțimea este îngăduită să se amestece în afaceri de guvernământ nimic altceva nu e de așteptat.”

Voi încheia tableta din această săptămână cu rândurile de mai sus. De ce? Pentru că este vorba despre un tip de discurs care nu dispărut nici în zilele noastre și care ar trebui să reprezinte în continuare un semnal de alarmă. Spus mai pe șleau, libertatea individuală este un bun câștigat din greu, de-a lungul unor lupte deloc ușoare, iar inculparea democrației folosind în mod tendențios cazuri individuale, precum cel al lui Oscar Wilde, este cea mai des folosită tehnică pentru a denigra acest drept. În fond, așa cum vom vedea în episoadele viitoare ale serialului nostru, Wilde și-a asumat faptele și a plătit pentru ele, iar democrația, din păcate, nu a fost și nu va fi niciodată perfectă. Ea oferă un doar un cadru pentru niște alegeri individuale, a căror răspundere o poartă fiecare dintre noi. Din istoria secolului al XX-lea, și nu numai, am învățat că niciun despot, fie el și luminat, nu poate hotârî în locul nostru, chiar dacă de multe ori alegerile noastre nu sunt tocmai dintre cele mai fericite.

În foto: Oscar Wilde la 23 de ani, în 1878 (sursă aici)

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.