Cartea săptămânii Nr. 177

Radu Pavel Gheo- „clipuri” din realitatea cotidiană

Radu Pavel Gheo

Prozator timișorean de talent, debutat la începutul anilor 2000, autor în special al romanelor „Noapte bună, copii” (Polirom, 2010) și „Disco Titanic” (Polirom, 2016, Premiul pentru proză „Observator cultural”), Radu Pavel Gheo a publicat, în acest an pandemic (tot la Polirom), un excelent volum de proză scurtă, „Un drum cu Ceapă” (subintitulat „clipuri și povești”). Așa cum se precizează pe pagina de gardă, volumul adună între copertele sale texte (revăzute de autor) publicate, în ultimii douăzeci de ani, în diverse reviste și antologii. De altfel, diversitatea tematică extraordinară a volumului (sunt 33 de proze scurte, împărțite în trei secțiuni) – ce surprinde, de regulă, varii scene cotidiene („clipuri”, cum le spune autorul, sau flash fiction, le-aș spune eu, cu termenul anglo-saxon) – este și una stilistică (de unde împărțirea pe cele trei secțiuni), și ea reflectă, într-adevăr, o anumită evoluție a scriiturii pe parcursul celor douăzeci de ani.

Radu Pavel Gheo Literomania

Prima secțiune propune o serie de excelente proze scurte (probabil cele mai recente), realist-cotidiene, cu accente caragialești și cehoviene (așa cum remarcă Ștefan Agopian, pe coperta a patra), în vreme ce secțiunea a doua pare a fi una biografică (cu un narator la persoana I sau prezent chiar cu propriul nume, Gheo), iar cea de-a treia (conținând trei texte mai ample) ne oferă un tip diferit de proză, cu inserturi fantastice și absurde: „Anomalia”, de pildă – un soi de distopie animalieră –, e o proză „în memoria lui Bulgakov, Kafka, Ionesco și a altora care au văzut”, în vreme ce prima proză din această secțiune, „Unchiul nostru Rafael” – povestea stranie a unui unchi… inexistent, ce se insinuează în interiorul familiei naratorului – pare mai degrabă de un fantastic sud-american (ca un detaliu, pe soția naratorului o cheamă Margot, iar pe cei doi copii Raul și Stefan); cea de-a treia, „Dar de Crăciun”, e și ea de un fantastic sumbru, în care un copil se îndreaptă spre moarte pe urmele lui… Moș Crăciun. Spre deosebire de „clipurile” sau flash-urile surprinse în primele două secțiuni, texte rapide, realist-cotidiene, prozele din ultima secțiune (poate mai vechi) – cu inserturi fantastice – sunt mai ample, cu frazare mai lungă.

Varietatea tematică și stilistică arată un prozator care se descurcă pe o claviatură amplă, de virtuozitate. Radu Pavel Gheo dă dovadă de observație fină și ureche bună (dialog viu), și ne propune tipuri umane surprinse în câteva tușe, mici anecdote, fapte diverse (în notă caragialescă), dar și instantanee, pur și simplu, decupate din real și „imortalizate” în scriitură ca într-un instantaneu cinematografic. E cazul, de pildă, al prozei scurte „Puii”, în care un bătrân își plimbă prin oraș, cu autobuzul, în plină amiază caniculară, plasa de la Billa cu… patru pui de găină „galbeni și gălăgioși”; finalul aparent în aceeași notă anodină are și o notă de cruzime (inocentă), fiindcă unul dintre pui se aventurează pe autostradă (părăsind terasa unde poposise bătrânul)…

Caragialescă prin excelență e atmosfera caniculară a multora dintre „clipuri” (de genul „Căldură mare”, deci incidente mai mult sau mai puțin amuzante), caragialești sunt în genere „clipurile și poveștile” prin trimiterea evidentă la „momente și schițe”, perfect caragialescă este proza „Numele mierlei”, în care Ionel Acsinie merge pe caniculă să-și schimbe buletinul, fiindcă strada pe care locuiește a primit numele tatălui său Ioan Acsinie, martir la Revoluție (de unde un șir interminabil de confuzii, pe care vi le puteți imagina): „E cald. Teribil de cald. Nu se știe de ce, dar la Biroul de Evidență a Populației aparatele de aer condiționat nu funcționează nici în săli, nici în birouri. Vor fi, desigur, reparate foarte repede, dar până atunci toată lumea care vine aici e nervoasă și transpirată. Noroc că nu e înghesuială.Oricum, pe o vreme ca asta nici nu-ți vine să ieși din casă. 35 de grade la umbră, de! Dar Ionel Acsinie n-avea încotro”.

De altfel, autoritățile locale își fac de cap în mod arbitrar și în „Străzi noi”, unde asistăm la schimbarea absurdă a numelor de străzi, votată la fel de arbitrar de un consiliu lipsit de competență. În „Integrare la Găurești” (ce nume!), un comisar european pentru Agricultură (o femeie) vine să vadă ce efect au fondurile europene în agricultura locală a satului… Găurești, dar nu face decât să descopere aranjamentele primarului și bârfele localnicilor (inclusiv în privința altor străini care mai veniseră în sat). Există și situații comice de familie, nu numai sociale – cum ar fi proza „De unde vin copiii” ș.a.m.d. Puternică este „Gheare de pisică”, în care o călugăriță tânără și focoasă, Pelaghia (stareța mănăstirii Aglăiești), are o legătură amoroasă cu un sătean, lucru care n-o împiedică să se judece cu tot satul pentru a revendica pentru mănăstire pământurile localnicilor (de unde și o vajnică păruială).

Sugestii de lectură:

 

Radu Pavel Gheo însă – la mijloc să fie spiritul timișorean, interetnic? – nu are sarcasmul și aciditatea clasicului muntean, ci o ironie mai blândă, care-l apropie, pe de altă parte, de Cehov. Există la el o delicatețe și o tristețe cu care învăluie – cehovian – oamenii obișnuiți și lucrurile mărunte: a se vedea „Îngerul la telefon” (un bătrân singur, chemat la o emisiune TV pentru că vorbește la telefon cu un… înger) sau „O boală a locului” (cazul unui bosniac bătrân și inadaptat, refugiat în America după războiul din fosta Iugoslavie) sau mai ales „Un drum cu Ceapă” – proza omonimă (din a doua secțiune) – care m-a impresionat în mod special: „Pe Ceapă nu-l cheamă Ceapă, dar așa îi spune toată lumea. Așa îi spun și eu de când îl știu. Dacă m-aș strădui un pic, mi-aș aminti și numele lui, dar e cald, soarele de după-amiază îmi înmoaie și picioarele, și creierul, așa că nu izbutesc să-mi amintesc nimic și nici nu vreau să încerc. Ceapă a avut odată o mamă, care a murit, un tată, care a dispărut, o soră, care s-a măritat în alt sat, și o casă, care s-a dărâmat. Locul unde stătea casa e un morman de pietre informe, acoperit de un desiș gros de buruieni. (…) Ceapă așteaptă până pleacă trenul. Eu mă uit pe geam, văd halta îndepărtându-se și îl văd pe Ceapă încremenit acolo, inexpresiv, pe peron. La un moment dat se întoarce și o ia încet spre sat”.

Am reținut în mod special din volumul lui Radu Pavel Gheo prozele scurte care – traversând douăzeci de ani de cotidian postcomunist – repun pe tapet problema trecutului comunist, care ne obsedează, ne bântuie în continuare (și co-există cu prezentul). Ele mi-au amintit de alte proze scurte extrem de puternice, din volumul „Uscătoria de partid” al lui Radu Țuculescu – cu care Gheo se întâlnește întrucâtva prin acest caragialism reinterpretat regional (bănățean la Radu Pavel Gheo, ardelenesc la Radu Țuculescu). Ele sunt: „Când lumea se cunoștea” – în care o voce (bărbat sau femeie?) nostalgică după vremurile în care oamenii erau mai apropiați se dovedește a fi avut un tată turnător la Securitate (cel mai amabil din bloc și cel mai puțin suspect); „Din alte vremi” – în care un bătrân distins și senin, la o masă de terasă, se dovedește a fi lucrat la Securitate și a fi participat la represiunea împotriva rezistenței anticomuniste din anii ’50… Iată finalul:

„-Mișto bătrânul ăla cu care stăteai de vorbă.
-Da, îi zic eu.
-Se vede că a trăit în alte vremi. N-ajungem noi la anii lui. Azi nu mai sunt mulți ca el.
«Ba mai sunt», m-am gândit. «Întotdeauna or să fie.» Dar n-am zis nimic”.

Și mai e o a treia proză din seria nostalgiei comuniste, „Altă lume” (ultimele două din secțiunea de mijloc, biografică) – în care vocile nostalgice, vocile care se aud sunt întotdeauna ale celor care fuseseră de partea sistemului represiv, și care se descurcă la fel de bine și în postcomunism: aici tanti Elena, fostă vânzătoare la alimentara, acum patroană de magazin, respectiv nea Nelu, fostul milițian, acum „pensionar și secretar la filiala Partidului Pensionarilor”.

Una peste alta, un volum excelent, divers ca tonalitate (de la umor până la dramă) și de virtuozitate stilistică, ce dă seama cum nu se poate mai bine de realitățile românești postcomuniste – un volum pe care îl recomand.

 

Radu Pavel Gheo, „Un drum cu Ceapă” (clipuri și povești), Polirom, Iași, 2020, 224 p.

 

Sumar Literomania nr. 177

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.