Cărțile mele Nr. 162

Secretul succesului

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

 

Coriolan Drăgănescu este un personaj din „Tempora”, schița lui Caragiale. Student la Drept, lider al protestelor studențești împotriva guvernului, vedetă a gazetelor opoziției care critică guvernul „infam” și „bandele de poliție” din slujba lui. Bun orator, și-a fixat un loc simbolic pentru a-și exercita talentul: statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. Și numele personajului, și titlul trimit la lumea romană. „O tempora, o mores!” („Ce timpuri, ce moravuri!”) este celebra exclamație a lui Cicero din catilinare, iar Coriolanus, un împărat roman a cărui poveste ajunge de la Plutarh la Shakespeare.

Caragiale trebuie să fi cunoscut bine piesa scriitorului englez, pentru că schița pare  să transforme într-o caricatură cu liniile îngroșate ceea ce la Shakespeare este o experiență tragică. După câțiva ani de la glorioasa studenție, Coriolan Drăgănescu e din nou subiect tare de presă: ca inspector de poliție, însă, coordonatorul represiunii îndreptate împotriva „tinerimii revoluționare”. La revenirea lui în spectacolul cetățenesc se află de partea cealaltă a baricadei politice, în fruntea dușmanului de altădată.

În piesa lui Shakespeare, Caius Marcius, nobil și general roman, ajunge să fie supranumit Coriolanus, după ce înfrânge oastea volscilor și cucerește localitatea Corioli. Cum plebea refuză să-l voteze consul, în ciuda susținerii Senatului, rănit în mândria lui, trece de partea dușmanului. De ce refuză plebea? Pentru că nu-l iubește. E merituos, un erou ca Mihai Bravul de care se agață Coriolan al nostru, și auster. Nici el n-o iubește. Își exprimă adesea cu trufie disprețul. Ca să-i câștige încrederea trebuie să se supună unui obicei care i se pare vulgar (de la „vulgus”, firește): să îmbrace o haină peticită, să-și arate numeroasele răni și să-i cerșească voturile. Ceea ce pentru tribuni (aleșii poporului) se numește smerenie, pentru Coriolanus este lingușire și indecență. Doar pentru acest dispreț este condamnat ca trădător și alungat din cetate.

Și la Caragiale, și la Shakespeare, poporul joacă un rol major în destinul eroilor. Coriolan Drăgănescu, strălucitul orator, știe să-l adune în jurul lui și să-l convingă. Când nu-l mai hipnotizează cu vorbele, îl reduce la tăcere cu bâta. În termeni de putere, îi e mereu superior. Îl manipulează, intuiește că imaginea, poza, e secretul succesului. Un tânăr care se urcă pe calul lui Mihai Bravul ca să scape de jandarmi are șansa unei funcții într-o instituție importantă, dar un erou cinstit și cam mizantrop își sapă singur groapa. Zadarnic încearcă senatorii, prietenii și familia să-l convingă să se supună. Ca orice personaj tragic, Caius Marcius este incapabil de negociere: virtutea lui face gol în jur și, în ciuda excelenței militare și a onestității, ajunge cu adevărat trufie. Este respectat și admirat, dar n-are nicio șansă să devină popular. Nu doar exhibarea trupului pe care poartă semnele războaielor îi repugnă, ci și laudele aduse isprăvilor lui ieșite din comun. E croit pentru o lume care nu poate exista: una în care meritul să fie recunoscut fără ceremonie și fără efort, ca și cum ar fi în natura omului să se comporte așa. Senatorii apropiați lui îi spun în câteva rânduri că nu se poate face politică fără compromis, în limitele normelor și moravurilor unei societăți. Cu poporul e greu, nu are antene pentru subtilități morale. Melodrama, înscenarea, emoția primitivă acționează asupra lui ca un drog. Trebuie să-ți vadă rănile, să le pipăie, ca să-ți accepte strălucirea. Poate că are dreptatea lui. Mai rău e că, de multe ori, nu face deosebirea între valoarea reală și simulacru. Acesta este răspunsul pe care-l primește Coriolan când întreabă de ce oamenii care-l îndrăgesc stăruie atât în dorința lor de a se supune acestui obicei:

„Because that now it lies you on to speak
To the people; not by your own instruction,
Nor by the matter which your heart prompts you,
But with such words that are but rooted in
Your tongue, though but bastards and syllables
Of no allowance to your bosom’s truth”.

(„… pentru că-i de trebuință/ Să îi vorbești poporului, nu altfel/ Cum inima-ți ordonă, nu precum/ Își spune mintea, ci prin vorbe goale/ Răpite limbii; sunete, silabe,/ Copii din flori pe care nu-i recunoaște/ Al pieptului tău adevăr”, traducere de Tudor Vianu)

Coriolan Drăgănescu pare construit cu bună știință ca o replică pe dos a eroului shakespearian. Este omul de succes nu doar în sfera politicii și a puterii statale de ieri și de azi, acum mai mult decât altădată. Descins printre noi, și-ar exersa demagogia sau populismul cu un succes garantat, având la dispoziție un arsenal media de mare impact. Și-ar alege ținte mai interesante decât o funcție destul de oarecare de inspector al poliției. Civilizația spectacolului, a imaginii,  a adâncit halucinant falia veche între succes și morală. Și pe măsură ce  mijloacele de comunicare sunt tot mai accesibile, falia se tot adâncește. „Your bosom truth…” Adevărul inimii tale, adevărul interior, adevărul tău care ar putea să displacă mulțimii nu e bine-venit într-un spațiu public fascinat de iluzia butaforică. Atunci când am citit prima oară schița, în tinerețe, am avut impresia unei lumi delirante. Așa și e. O lume redusă la gesticulație, uneori enormă și neverosimilă.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: