Atelier Literatura la feminin Nr. 143

Sănducu

Era îngerul cartierului. Greoi, cu părul complet alb, dar cu mintea unui copil de 5 ani, Sănducu era o prezență nelipsită pe străzile din cartier. Nimeni nu știa cine îl îngrijea sau din ce bani trăia. Se zvonea că mama lui, cu care împărțise apartamentul, murise de curând.

Toată lumea îl simpatiza. Mamele își lăsau copilașii să se joace cu el în parc, bărbații îl alintau și îi vorbeau pe tonul cu care le vorbești celor mici. Proprietara magazinului din colț îi dădea din când în când câte o acadea sau o ciocolată.

Când nu se juca alături de copii în părculeț, Sănducu ședea pe treptele școlii și asculta muzică la radioul lui vechi, cu baterii. Asta, doar la orele la care strada nu era circulată. Căci la orele de vârf, Sănducu era la datorie: stătea în intersecție și dirija traficul. Era pasiunea lui. În intersecția aceea prost semnalizată, accidentele se întâmplau frecvent. Toți șoferii îl cunoșteau pe Sănducu și îl salutau claxonând sau ducându-și palma în dreptul frunții, militărește.

Era un cartier tânăr. Multe familii cu copii, dar și adolescenți care își petreceau după-amiezele de vară șezând pe marginea trotuarului, spărgând semințe și jucându-se cu telefoanele. Într-o seară, o ceată de vreo cinci tineri, între care și o Lolită mereu amuzată, au pus ochii pe Sănducu.

– Hei, moșule, hai cu noi la o bere!

– Nnnu beau be-re, a mormăit Sănducu.

– Dar gagicile îți plac? a întrebat același, în hăhăielile tovarășilor.

L-au atras în spatele blocului. Se lăsase seara. Fata s-a postat în fața lui și și-a ridicat maioul. Nu purta sutien. Sănducu a rămas cu ochii beliți pe sânii pe care i-ar fi mușcat ca pe niște pere. Tânăra i-a luat mâna și i-a așezat-o pe un sân. Copilul s-a transformat pe loc în bărbat și a început să frământe carnea, apoi s-a repezit la fată și a luat-o în brațe.

– Ho, hoooo! au strigat băieții, care se uitaseră chicotind la toată scena. Au sărit pe Sănducu și i-au tras un pumn în falcă, apoi câțiva pumni în burtă, până l-au pus la pământ. Probabil ar fi continuat, dar un grup de bărbați trecea prin apropiere și riscau să fie văzuți. Au luat-o la fugă și s-au pierdut printre blocuri.

Lunile au trecut fără evenimente majore în cartier. Câteva perechi s-au căsătorit, câțiva copii s-au născut, câțiva bătrâni au murit. Apoi a venit iarna și parcă și viața a înghețat. În a treia zi de Crăciun, Sănducu stătea în fața magazinului alimentar din cartier și asculta Michael Jackson la radioul lui vechi. Îi plăceau luminițele albastre din vitrină, ar fi vrut să le ia acasă. Era cam 7 dimineața și încă nu se crăpase de ziuă. Pe la 8, a venit o mașină a poliției. S-a constatat că magazinul fusese jefuit. Cineva spărsese vitrina și furase câteva pachete de biscuiți și mai multe tablete de ciocolată. Întrucât existau martori care îl văzuseră pe Sănducu în dimineața aceea lângă magazin, polițiștii l-au dus la sediu, pentru declarații. După o vreme, s-a dovedit că Sănducu plecase acasă înainte ca spargerea să aibă loc. S-au găsit și vinovații: doi copii care pierduseră un pariu și primiseră pedeapsa să fure dulciuri.

Era deja primăvară. Soarele începea să încălzească, iar femeile își redescopereau rochiile și fustele. Sănducu se afla la datorie, în intersecție, dirijând traficul, când pe lângă el a trecut Lolita, îmbrăcată într-un sarafan scurt și decoltat. Un tip mai în vârstă, cu pantaloni lucioși, o ținea de după umeri. Sănducu s-a întors cu spatele spre intersecție și i-a urmărit cu privirea tristă. L-a trezit din visare un zgomot asurzitor, venit chiar din spatele lui. Trei mașini s-au ciocnit în mijlocul intersecției, împrăștiind pe stradă bucăți de tablă și cioburi de sticlă. Câțiva oameni fuseseră răniți.

Când a venit poliția, Sănducu plângea incontrolabil. S-a dus direct la unul dintre polițiști, cu mâinile întinse, ca să i se pună cătușe. Pentru că nu puteau nicicum să-l liniștească, polițiștii l-au dus la sediu. I-au dat o cafea și i-au luat o declarație. Sănducu se credea vinovat: era de datoria lui să prevină accidentele în intersecția aceea. După câteva ore, l-au trimis acasă.

După acea zi, nimeni nu l-a mai văzut pe Sănducu în intersecție. Uneori mai mergea în părculeț și le punea copiilor muzică la radio. O singură dată, cineva l-a observat în fața magazinului de jucării, uitându-se la niște mașinuțe. Zâmbea.

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.