Scrisoare neo-persană

Vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, eseul „Scrisoare neo-persană” semnat de Dominique și Daniel Ilea. (Literomania)

Preacinstite domnule Montesquieu,

Întâiul roman epistolar al literaturii franceze, roman enciclopedic, autobiografie interioară – am cuteza chiar a spune roman „postmodern” avant la lettre –, este, în primul rând, plăsmuirea unui spirit liber, universal, mare vânător de prejudecăţi religioase, sociale, rasiale, raţionale etc. Un spirit critic, moralist, fireşte – dar care, dincolo de satira socială, dincolo chiar de vidul existenţial şi metafizic, păstrează încă, în tainiţele „castelului” său, o măsură de seninătate, de poftă de viaţă.

Însuţi Domniei-tale îţi plăcea să-ţi defineşti astfel capodopera, asemuind-o pieselor lui Molière şi acelor Lettres provinciales de Pascal: „J’ose dire que les Lettres persanes sont riantes et ont de la gaieté, et qu’elles ont plu par là”.

Fiece Scrisoare, venită cu un poştalion special de-a dreptul din veacul al XVIII-lea, iat-o sosind la vreme, şi fără nicio sminteală, pe adresa noastră!

Citirea Scrisorilor aduce cu bucuria descifrării unor hieroglife: „Comment peut-on être Persan?” – dar, mai ales: „Comment peut-on être Français?”… Două întrebări ce se pot topi într-una singură: „Comment peut-on être Humain?”.

Cele două lumi (franceză şi persană) par, la-nceput, într-o ireconciliabilă opoziţie: de-o parte, spiritul european al Apusului (creştinătate, Papă, monarhie, Curte, salon, cafenea literară, libertinaj, nobili şi burghezi); de cealaltă, spiritul Asiei Mijlocii (umbra legiuitorului Zoroastru, mahomedanism, serai, eunuci, femei-sclave, tirani)… Dar iată cum, pe nesimţite, şi spre uimirea cititorului, deosebirile prind să pălească, lăsându-ne să întrezărim, dincolo de formele variate de manifestare, unitatea spiritului universal.

Iubirea şi toleranţa sunt considerate calea cea mai directă spre o posibilă Divinitate:

„[…] car, en quelque religion qu’on vive, dès qu’on en suppose une, il faut bien que l’on suppose aussi que Dieu aime les hommes, puisqu’il établit une religion pour les rendre heureux; que s’il aime les hommes, on est assuré de lui plaire en les aimant aussi, c’est-à-dire en exerçant envers eux tous les devoirs de la charité et de l’humanité, et en ne violant point les lois sous lesquelles ils vivent.”

Această dorinţă – nevoie – de dreptate, de armonie a contrariilor în macro şi microcosmos – „Si un être est composé de deux êtres” –, de libertate, însoţeşte (de la bun început) gândirea Domniei-tale. Și faptul că, asemeni celuilalt mare bordelez, Michel de Montaigne, ai fost botezat de cerşetorul parohiei („afin que vous vous rappeliez toute votre vie que les pauvres sont vos frères”) va fi fost, poate, un semn!

Domnia-ta, aristocratul Montesquieu, vei ajunge (cu, sau mai degrabă fără voie) unul dintre părinţii spirituali ai Revoluţiei Franceze, lăsând lumii cea mai însemnată scriere de ştiinţă politică a veacului: L’Esprit des Lois, în care vei duce până la capăt multe din ideile înfiripate în Lettres Persanes (ca de pildă separarea, ori mai degrabă conlucrarea armonioasă şi dreaptă, a celor trei puteri din stat, fundamentând – pentru prima oară în Europa – teoria unui Drept public şi privat). Dar guvernământul cel mai potrivit (fie sub o „monarchie modérée”, fie într-o republică) rămâne, după Domnia-ta, „celui qui va à son but à moins de frais; de sorte que celui qui conduit les hommes de la manière qui convient le plus à leur penchant et à leur inclination est le plus parfait”…

Nu Domnia-ta dai – prin gura aceluiaşi Usbek – cele mai utile sfaturi prinţilor:

„[…] pour qu’un prince soit puissant, il faut que ses sujets vivent dans les délices; il faut qu’il travaille à leur procurer toutes sortes de superfluités, avec autant d’attention que les nécessités de la vie.”

– înţelepciuni ce vor face din Domnia-ta şi un părinte al sociologiei?

Nu pledezi, pe lângă libertatea socială, şi pentru cea a sinuciderii?

Nu-ţi arăţi deschis admiraţia pentru spiritualitatea iudaică:

„[…] une mère qui a engendré deux filles [creştinismul şi mahomedanismul, n.n.], qui l’ont accablée de mille plaies: car en fait de religion, les plus proches sont les plus grandes ennemies […].”

– afirmaţii ce te-ar fi putut duce, în alte împrejurări, la arderea pe rug?

Şi cine altul decât Domnia-ta ar fi cutezat să-i facă un asemenea portret Papei?

„[…] tantôt il […] fait croire que trois ne sont qu’un, que le pain qu’on mange n’est pas du pain, ou que le vin qu’on boit n’est pas du vin, et mille autres choses de cette espèce.”

Ce inegalabil psiholog te dovedeşti, când descoperi împreună cu persanul Rica, prietenul lui Usbek:

„Il me semble, Usbek, que nous ne jugeons jamais des choses que par un retour secret que nous faisons sur nous-mêmes. Je ne suis pas surpris que les Nègres peignent le diable d’une blancheur éblouissante et leurs dieux noirs comme du charbon […].”

Şi mergi cu deducţia până-n pânzele albe: „On dit fort bien que, si les triangles faisaient un dieu, ils lui donneraient trois côtés” (ceea ce ne trimite, irezistibil, la Spinoza, care spunea, într-o scrisoare către Hugo Boxel: „[…] de la même manière, un triangle dirait – du moins, s’il avait la faculté de parler! – que Dieu est éminemment triangulaire!”)…

Ori, pe şleau, tot prin gura lui Rica:

„Mon cher Usbek, quand je vois des hommes qui rampent sur un atome, c’est-à-dire la Terre, qui n’est qu’un point de l’Univers, se proposer directement pour modèles de la Providence, je ne sais comment accorder tant d’extravagance avec tant de petitesse.”

Şi totuşi, Domnia-ta pesemne nu eşti un ateu, ci mai degrabă un (moralist) agnostic. Aceeaşi dorinţă de comuniune, de unitate, te împinge spre accente profetice:

„Il viendra un jour où l’Éternel ne verra sur la terre que de vrais Croyants: le temps, qui consume tout, détruira les erreurs mêmes; tous les hommes seront étonnés de se voir sous le même étendard […].”

Nu-i ierţi nici pe filosofi, cărora le reproşezi o viziune la fel de unilaterală ca viziunea creştină a unui Dumnezeu numai iubire – ignorând dualitatea naturii divine, deci şi omeneşti:

„Les philosophes les plus sensés qui ont réfléchi sur la nature de Dieu ont dit qu’il était un être souverainement parfait; mais ils ont extrêmement abusé de cette idée: ils ont fait une énumération de toutes les perfections différentes que l’homme est capable d’avoir et d’imaginer, et en ont chargé l’idée de la Divinité, sans songer que souvent ces attributs s’entr’empêchent, et qu’ils ne peuvent subsister dans un même sujet sans se détruire.”

„Seriozitatea” gândirii ţi-i mereu dreasă cu un grăunte (ori mai mulţi) de umor, ironie, chiar sarcasm. Parodia voluptuoasă a societăţilor, a instituţiilor religioase, ne aminteşte de Caragiale, cel atât de „feroce”, dar şi (paradoxal) tandru cu lumea sa! (În piesa Caragiale în vremea lui, Camil Petrescu îşi pune, inspirat, personajul să-i dea unui amic scriitor, care-l mustra: „Da’ rău mai eşti, nene Iancule!”, următoarea replică: „Eu iubesc oamenii, mă…”.)

Să aruncăm acum o ochire în lumea seraiului de la Ispahan al lui Usbek! La eunucii cei pe-jumătate-bărbaţi, urând şi femeile, şi pe bărbaţii întregi: experţi – cu simţurile răcite (uneori nu pe de-a-ntregul…) – în aţâţarea intrigilor femeieşti; zbiri peste soaţe şi ibovnice (dar temându-se de răzbunarea acestora). Serai unde „dans cette servitude du cœur et de l’esprit, on n’entend parler que la crainte” – unde-i, deci, atât de necesară şi practicată „la dissimulation”…

Lume (într-un sens…) la antipodul societăţii din saloanele franceze – cea a libertinajului şi a badinajului (părând a fi izbutit să modeleze „le caractère général de la Nation: on badine au Conseil, on badine à la tête d’une armée; on badine avec un ambassadeur”); lumea libertăţii de exprimare şi mişcare, unde persanul Rica simte că: „je ne connais les femmes que depuis que je suis ici; j’en ai plus appris dans un mois que je n’aurais fait en trente ans dans un sérail”…

Stăpânul seraiului e Usbek-personajul fictiv: tip clasic de beizadea orientală. Fiindcă există şi celălalt Usbek: vocea Domniei-tale, preaiubite Autor; osânditorul poligamiei, al robiei femeilor, nu poate fi unul şi acelaşi cu fudulul, dar obtuzul stăpân ce-şi închipuie că-și struneşte de departe, prin scrisori, eunucii şi cadânele! (În schimb, ceilalţi doi persani cu care Usbek schimbă epistolii – însoţitorul său, Rica, şi Rhédi, plecat să se instruiască la Veneţia – sunt îndeobşte purtătorii gândurilor Domniei-tale.)

Într-una din scrisorile lui Usbek-Montesquieu, ni se deschid ochii asupra naturii ascunse a spiritului: „L’esprit humain est la contradiction même”. Şi iată de ce:

„Je le dirai, à la honte des hommes: la Loi interdit à nos princes l’usage du vin, et ils en boivent avec un excès qui les dégrade de l’humanité même; cet usage, au contraire, est permis aux princes chrétiens, et on ne remarque pas qu’il leur fasse faire aucune faute.”

(Ceea ce ne aminteşte de Pomul Cunoaşterii din Rai, întruchipând ispita de neînvins – pesemne doar fiindcă întruchipează deopotrivă opreliştea absolută; dar şi, din nou, de Spinoza, cel din Traité théologico-politique: „Vouloir tout régler par des lois, c’est irriter les vices plutôt que les corriger”…) De unde s-ar cuveni să tragem învăţătura cum că-i bine ca oamenii să fie lăsaţi să-şi urmeze slobozi înclinaţiile… Şi totuşi, mai departe, prin parabola Troglodiţilor (istorisită în patru scrisori prietenului Mirza de la Ispahan), ni se va lumina şi cealaltă faţă a adevărului: libertatea absolută (ca şi Legea prea aspră) le ajunge oamenilor o povară nesuferită, azvârlindu-i fie în ispite demonic-anarhice, fie în plictis.

Păi atunci, cum să se mai trăiască? Fireşte, căutând mereu – precum ai făcut Domnia-ta, Montesquieu – calea de mijloc, un fel de Alianţă între înclinaţii şi Legea morală…

Atunci când Rica pare să critice Franţa aristocratică a veacului al XVIII-lea, iese mai degrabă ca o apologie a vieţii trăite din plin: „Les Français ne parlent presque jamais de leurs femmes; c’est qu’ils ont peur d’en parler devant des gens qui les connaissent mieux qu’eux.” Căci „împărţeala” (liber consimţită) a femeilor ar crea o („idilică”) „joie publique”! Pe când în serai există un singur (iluzoriu) „jouisseur”, iar soţiile aparent cele mai credincioase (Roxane şi Zelis) vor fi primele care-l vor trăda pe Usbek, emancipându-se la rându-le şi ducând la spulberarea temniţei lor aurite.

Iar prin gura scepticului Rhédi, aflăm îndoielile Domniei-tale asupra menirii Artei în societate: ar duce, chipurile, la slăbirea vigorii unei naţii, făcând dintr-însa o pradă uşoară pentru barbari! Replica ţi-o dai apoi singur, prin Usbek: „As-tu bien réfléchi à l’État barbare et malheureux où nous entraînerait la perte des arts ?”. Pilda istorică ideală (o rara avis, totuşi) o găseşti la perşii din vechime, cei biruiţi de greci – un neam cultivând artele la un nivel încă şi mai înalt… (Întrucât – între noi fie spus – mai în firea Istoriei este situaţia contrară; dar spiritul artistic îşi ia uneori revanşa, ca în faimoasa butadă a lui Horaţiu, rezumând efectul paradoxal al cuceririi Greciei de către Roma: „Grecia învinsă l-a învins pe sălbaticul său învingător.”)

„E Dumnezeu Atoatecunoscător?” se întreabă – aducându-și aminte că, după „quelques-uns de nos docteurs”, faptul ar fi „incompatible avec sa justice” – Usbek-Montesquieu. Apoi cugetă, mai mult sau mai puţin în şagă, la o nouă ipoteză: deşi El ar putea prevedea, chiar hotărî dinainte totul, o face doar uneori, lăsând „ordinairement à la créature la faculté d’agir ou de ne pas agir, pour lui laisser celle de mériter ou de démériter”… (Ipoteză regăsită, aproape cuvânt cu cuvânt, două veacuri mai târziu, şi la misticul Berdiaev! Dar Usbek-Montesquieu înţelege pe dată că asta n-ar mai fi liberul arbitru, ci un joc cu libertatea omului.)

Mergând chiar mai departe cu gândul, şi menţionând că nu doar Cărţile evreilor, ci şi Coranul „s’élèvent sans cesse contre le dogme de la préscience absolue”, el se declară făţiş adeptul negării Atotputerniciei divine:

„Dieu met Adam dans le Paradis terrestre, à condition qu’il ne mangera point d’un certain fruit: précepte absurde dans un être qui connaîtrait la détermination future des âmes […].”

În schimb – şi aici atingem punctul fierbinte – „s’il y a un Dieu, mon cher Rhédi, il faut nécessairement qu’il soit juste”; căci: „il n’est pas possible que Dieu fasse jamais rien d’injuste; dès qu’on suppose qu’il voit la Justice [s.n.] il faut nécessairement qu’il la suive”.

Singura certitudine:

„Ainsi, quand il n’y aurait pas de Dieu, nous devrions toujours aimer la Justice […]. Libres que nous serions du joug de la religion, nous ne devrions pas l’être de celui de l’équité [s.n.].”

Aşadar, supremaţia dreptăţii ca esenţă a fiinţei. Mai mult chiar, Dreptatea ca „divinitate”:

„Voilà, Rhédi, ce qui m’a fait penser que la Justice est éternelle et ne dépend point des conventions humaines; et, quand elle en dépendrait, ce serait une vérité terrible, qu’il faudrait se dérober à soi-même.”

La urma urmei, cine eşti Domnia-ta, Charles-Louis de Secondat, baron de La Brède et de Montesquieu? Un moralist agnostic cu suflet de pelerin – şi deopotrivă un libertin?

Adieu, cher Baron!

De Paris, le 19 de la lune de Janvier, 1996

MONTESQUIEU, Lettres Persanes, Booking International, Collection „Classiques français”, Paris, 1993