Înainte de Apocalipsă (fragment)

Casa-cochilie

(…) În fotografiile de tinereţe, bunicul arăta ca un Don Juan, mustăcioară subţire, pălărie pusă uşor într-o parte, ca la vedetele americane de film… Un Don Juan balcanic, autoritar. Mama, deşi îi era socru, avea îngãduinţã cu el, zicea cã bunicul a trãit lucruri foarte grele: rãzboiul, deposedarea familiei, când comuniştii le-au luat tot, casele, pãmânturile, pãdurea… Dar la mesele de sãrbãtori nu se discuta niciodatã despre asta. Se mânca şi se bea şi ne plictiseam cu toţii. Mai puţin el, care ţinea la aceste mese, deşi ştia cã nu ne fac plãcere. Dar lui atât îi rãmãsese din „gloria” trecutã, un loc în capul mesei.

Am gãsit la un moment dat, când eram în liceu, nişte broşuri cu versuri de romanţe interbelice. M-a frapat fotografia unui bãrbat superb, fost cântãreţ, pe numele lui Petre Gusti. Când m-a descoperit rãsfoind broşurile, bunicul a pãrut transfigurat. Mi-a povestit despre aceşti diseuri ai tinereţii lui, care imprimau discuri, dar cântau şi la restaurante sau în cârciumi. În adolescenţã am început sã caut discuri vechi, ca sã îi ascult. Mi se pãrea cã versurile sunt banale şi cam aceleaşi, iar vocile erau piţigãiate. Doar vocea lui Petre Gusti era „bãrbăteascã” şi splendidã, ca şi el.

***

Adultã fiind, am visat într-o noapte cã în pod se afla o cutie mare, în care era ascuns un tort. Dar nu unul oarecare, ci unul extrem de vechi, din 1940. Asta şi scria pe el, cu marţipan: „1940”, vedeam foarte clar în vis. Avea ciocolatã multã, avea cremã de vanilie, avea frişcã şi cireşe. Deci, în visul meu, mã urcam în pod, gãseam cutia, o deschideam şi vedeam tortul neînceput. Mã uitam lung la cifrele care formau acel an şi mã treceau toţi fiorii. Apãrea de undeva telefonul meu şi fotografiam tortul. Apoi întindeam degetul arãtãtor al mâinii drepte spre tort, iar la atingerea dintre deget şi prãjiturã, aceasta se transforma toatã, într-o clipã, în pulbere finã, zbura prin faţa ochilor mei, sã mã orbeascã parcã, simţeam brusc şi un miros de migdale, apoi pulberea se fãcea ghemotoc. Iar eu mã prelingeam de-a lungul unei grinzi şi rãmâneam într-o stare de leşin. Mã trezeam din vis şi eram cotropitã de disperare: voiam înapoi, în vis! Când aveam sã visez asta din nou?

***

În fiecare zi, dupã ce se trezeau din somnul de dupã-amiazã, bunicii mei beau cafeaua în curte, pe bãncuţã. Eram copil, nu aveam voie sã beau cafea, de fapt, nici nu era cafea, era un erzaţ, bunica îi zicea „cafeaua mincinoasã”, dar tot o sorbeau cu poftã. Ceştile erau mici, fiecare altã culoare, a bunicii era stacojie, de asta pictam la şcoalã casa stacojie, nu roşie, ceştile aveau o toartã neobişnuitã, nu era ceva adãugat, lipit de corpul ceştii, ci era o prelungire în sus, ca bãţul unui polonic, şi trebuia sã fii atent, pentru cã dacã schimbai câtuşi de puţin paralelismul perfect al ceştii cu farfurioara, te trezeai cã o parte din cafea o lua la vale. Şi asta era un dezastru. Chiar dacã era un erzaţ.

Mai exista un set de ceşti de cafea, dar era tabu. Stãtea în bufet, în sufragerie şi, câtã vreme ai fost copil, nici nu ajungeai pânã la el. Ar fi trebuit sã te urci pe un scaun, dar tot nu ajungeai bine, sã dai la o parte geamul care pãzea preţioasele ceşti. Era un geam cu striaţii şi se mişca cu greutate. Dacã ai fi ştiut cuvântul, ai fi spus cã bufetul acela era ca un mausoleu, dar ai învãţat cuvântul mai târziu.

„Templul ceştilor de cafea care nu erau folosite niciodatã! Al zaharniţei care nu trebuia atinsã! Al pãhãrelelor pentru lichior! Nu s-a spart nimic la cutremurul din ‘77! Şi pentru cã au rãmas intacte, au devenit şi mai preţioase! Stãteau într-un mausoleu! Ceva care trebuie sã însemne viaţã şi care se apropia de moarte!” am scris în Jurnal, în adolescenţã.

***

În anumite dupã-amieze, bunica mă lua cu ea într-o plimbare care avea o ţintã clarã: chioşcul cu bragã şi halviţã de lângã Stadion. Treceam de Piaţa Anton şi o luam pe strãduţe înguste, presãrate cu case mici, dar cu grãdini pline de flori, ajungeam la cârciuma „Pomul Verde”, unde vedeam tot timpul nişte cheflii la mese, afarã, şi dupã vreo jumãtate de orã de mers agale, ajungeam la destinaţie. Chioşcul era ţinut de fraţii sârbi Ivanovici, ale cãror reţete de bragã şi halviţã au rãmas secrete.

Beam acolo un pahar cu bragã rece, apoi bunica comanda un pachet cu halviţã şi dãdeam sticlele pentru a fi umplute cu bragã. Ne întorceam cu sentimentul cã avem în sacoşe cele mai grozave delicatese din ţarã. Şi poate nu greşeam.

***

În copilãrie, dormeam în camera bunicii. Iarna era foarte cald pentru cã lãsa soba sã ardã mult. Uneori, iarna, era atât de cald în camera bunicii, încât eu rãmâneam în maieu. Fãcea camerã separatã faţã de bunicul, iar eu aveam patul meu în camera ei. La geam, era montat un difuzor. Prindea numai programul 1 al Radiodifuziunii. Iarna, ne rezemam şi eu, şi bunica de nişte perne mari şi croşetam, ascultând teatru radiofonic… Când dãdeau cotele apelor Dunãrii, ascultam cu mirare partea în care le auzeam în franţuzeşte şi în ruseşte. Erau foarte bine pronunţate. Mã întrebam cine le noteazã, cui îi folosesc. Mã gândeam cã nu folosesc nimãnui. Doar cei care navigau nu stãteau sã asculte la difuzor. În paradisul acela al copilãriei mele, ştiam totuşi cã a pleca din România era imposibil. Totul se termina la graniţe. Cotele apelor Dunãrii erau mãsurate inutil, ca şi cum aceastã transmisie scurtã provenea din radioul de dinainte de 1947, continua sã emitã într-o ţarã din care nu mai pleca nimeni.

Astãzi aş zice cã stãteam toţi, tot poporul român, pe o parte a malului şi, cunoscând bine cotele apelor Dunãrii, ne uitam la ea cum curge.

***

Exista în biblioteca bunicilor multã literaturã clasicã. Erau şi romane poliţiste, şi cãrţi de succes din interbelic de care azi nu mai ştie nimeni: „Cazul Magheru”, de exemplu. Bunicului îi plãcea sã citeascã şi citea tot felul de cãrţi, multe, pentru un fost grefier cum fusese el. În serile de varã, stãtea pânã târziu şi citea, în camera lui, aşezat la masã. Biografii ale unor personalitãţi istorice sau exploratori, romane istorice.

Târziu, am încercat sã vând „Capitalul” de Marx, o ediţie din anii ’50, pe care bunicul nu ştiu de unde o avea, cã doar nu o cumpãrase?, era ascunsã în pod, dar nu l-a vrut nimeni, nici mãcar pe bani puţini. Am gãsit între filele lui o pozã foarte veche cu un nud feminin, ceva înduioşãtor pentru cã reprezentarea pãrea aproape pudibondã în comparaţie cu ce existã astãzi.

***

Din Jurnal: „Nu îmi supravegheau lecturile, erau doar mulţumiţi cã citesc foarte mult. Am gãsit la ei în bibliotecã Dickens, Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Thomas Mann, Galsworthy, Rebreanu, Camil Petrescu, ediţia princeps a romanului Maitreyi, romane interbelice comerciale, precum Apãrarea are cuvântul! de Petre Bellu sau Avocat de divorţuri, care nici nu mai avea coperte, nu am ştiut niciodatã cine l-a scris, aveau chiar şi Opere complete de Sadoveanu, ca şi de Puşkin. Erau cãrţi vechi, diferite de cele pe care mi le cumpãram de la librãrie, în anii ’80, în adolescenţã, când am început serios sã cumpãr cãrţi”.

***

Când m-am mutat de tot în casã, m-am gândit sã schimb faianţa din baie. Era o faianţã bleu, pe unele plãci având irizaţii de un albastru foarte închis, iar pe altele nişte delfini mici. În multe locuri, smalţul sãrise, arãta foarte veche, dar nu m-am putut îndura sã renunţ la ea. Când fãceam baie în cadã, nu mă puteam imagina fãrã lumina acelui bleu care mă ducea cu gândul imediat la mare, la vacanţele de la Mangalia. La orele amiezii, când pãrinţii se odihneau la hotel, eu fugeam afarã ca sã îmi cumpăr covrigi de la un comerciant tãtar. Covrigi savurosi şi fierbinţi de mă ardea cerul gurii. Apoi îmi luam un suc şi cãscam ochii pe la magazine. Strãduţele erau aproape pustii pentru cã era prea cald.

Uneori ajungeam la geamia „Esmahan Sultan” şi mă uitam lung la mormintele vechi din curtea ei. Peste ani, aveam să o vizitez, să mă îmbrac cu halatul şi basmaua pe care le dădeau la intrare, să mă descalţ şi să urc în locul destinat femeilor. Din secolul 16 încoace, câte dintre ele nu au stat sfioase în acest balcon de lemn, dincolo de peretele străbătut de spaţii înguste, care de jos le făceau chipurile de nerecunoscut?

Tot mai târziu, plimbându-mă mereu pe străzi, am avut de fiecare datã sentimentul cã acolo, pe strãzile Mangaliei, în plină vară, la orele amiezii, Timpul stã în loc. Dimineaţa şi seara, când turiştii se foiau, nu era aşa. Doar dupã-amiaza. Cu fiecare sejur adãugat, de-a lungul anilor, sentimentul meu era mai intens.

***

Dupã ce au murit pãrinţii bunicii, în 1917, ea şi surorile ei au ajuns la orfelinat. Acolo a învãţat meserie şi a devenit „maistrã” de lucru manual, specializatã în ţeserea de covoare persane. Despre orfelinatul de la Burdujeni, din Moldova, nu povestea. Mai spunea câte ceva despre şcoala „Madona Dudu” din Craiova, unde a învăţat meserie, despre şcolile pe unde a predat: o şcoalã de fete din Câmpulung–Muscel, apoi la Ploeşti. Avea şi fotografii în care stãtea sobrã şi dreaptã alãturi de elevele ei cele mai iscusite. Fotografii în nuanţe maronii, cum se fãceau pe atunci.

Nimic nu a rãmas din copilãria ei de la orfelinat, cu dormitoare mari, cu haine triste, cu mese lungi, la care se înşirau o grãmadã de fetiţe nefericite, ca şi ea. Care erau probabil ţinute din scurt prin bãtaie şi ţipete. Doar ea ştia şi nu spunea. Nu povestea niciodatã nimic.

***

Am gãsit, când am scotocit prin şifonierul bunicii, o poşetã veche, în care ţinea doar douã poze cu pãrinţii ei. Ea avea trei ani când ei au murit în tragedia feroviară de la Ciurea, în 1917. Aş da orice sã aflu în ce mãsurã semăn cu aceşti strãbunici, dar nu am sã aflu niciodatã. (…)

Fragment în avanpremieră din volumul în curs de apariție „Înainte de Apocalipsă” de Serenela Ghițeanu, Editura Humanitas, Colecţia „Scriitori români contemporani”

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter