Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (X)

Scrisoarea a zecea

Stimate domnule preşedinte,

zece fiind o cifră atât de rotundă şi atât de perfectă şi, putem spune, chiar dătătoare de speranţe, îmi închipuiam că această epistolă a mea va fi una în tonuri optimiste. Amarnică amăgire pe capul meu. Viaţa în ţărişoara mea dragă şi spectacolele în care se dau partidele politice, cele care o conduc, teoretic, nu‑mi oferă nici cea mai mică şansă de a avea asemenea „tonuri”.

Migraţia aleşilor noştri dintr‑un partid într‑altul, mascarada demisiilor lansată chiar de premier, discursurile jalnice din parlament, cu înjurături asortate precum zoaiele de prin gunoaie, dansurile de saltimbanci pe care le face în faţa poporului (destul de tembel şi aşa…) justiţia, braţ la braţ cu marii corupţi şi marii frauduloşi, toate astea şi încă altele nu mai au darul de‑a produce râsul cel de veacuri al bravului român. Care este credul şi prost, îmi pare rău, şi eu intru în aceeaşi oală. Constituţia a ajuns vedetă, în perioada asta. Toţi o flutură deasupra capului, prin faţa ochilor ori a burţii. E o cărticică micuţă şi drăguţă şi colorată. Una plină de lacune. Aproape fiecare rând e interpretabil. Uneori de‑a dreptul dubios. Păi, în alte ţări sunt legi de sute de ani, ele se respectă cu sfinţenie. Constituţia noastră e luată peste picior ori ignorată. Constituţia noastră e plină de găuri. Constituţia noastră arată ca un şvaiţer. Ba nu, ăla e produs elveţian. Constituţia noastră arată ca o cârpă. Asta e, o cârpă autohtonă. Fiecare face ce vrea cu ea. Şterge ce vrea şi… se şterge cu ea unde‑l taie capul!

N‑ar mai trebui căutate simboluri animaliere ori florale ori păsăreşti pentru siglele partidelor. De ce trandafiri, condori, furnici, lalele… De ce nu maimuţe, dinozauri, crocodili? Eu am o altă propunere şi o consider cea mai nimerită. Toate partidele să aibă aceeaşi imagine, doar iniţialele să fie, evident, altele. Sigla lor să reprezinte mutra şmenarului. Asta este emblema cea mai potrivită fiecărui partid, indiferent de iniţiale. Şmenarul e un şmecher, dar unul mai ordinar. Te trage în piept, te lasă cu buzele umflate, te păcăleşte fără drept de apel! Adică înseamnă că, dacă eşti prost şi nu te prinzi de la început că vei fi fraierit, suportă consecinţele. Căci fraierit vei fi în vecii vecilor. Şmenarul, domnul meu, are o mutră simpatică, un aer de blândeţe şugubeaţă. Fie că e îmbrăcat în costum englezesc ori doar în cămaşă şi vestă autohtonă. Numai ochii îi sclipesc mereu, precum cocoşeii (din aur) de la gâtul unei ţigănci (scuzaţi, dar nu ştiu cum sună femininul de la rrom…), şi le joacă‑n orbite, precum bilele de biliard lovite de tac.

Şmenarul, stimaţi politicieni ai patriei, ăsta‑i cel mai nimerit simbol al vostru. Specific românesc. Puteţi să‑i pictaţi în spate, să se vadă peste umărul lui, un deal şi‑o vale cu câţiva brăduţi, câţi au mai rămas după tăierea pădurilor. Am trăit şi încă mai trăim câteva zile febra nebună a mergerii, din nou, la urne. La vot. Ăsta e un vot uni… dimensional, pricep eu, uni… direcţional sau cam aşa ceva. Concurează preşedintele cu el însuşi, aşa‑i?

Îmi explica vărul meu că în fiecare om există, de fapt, doi oameni, unul bun şi unul rău. Ca Jekyll şi Hyde. Asta votăm noi acum, zicea, una dintre părţi… O fi vărul meu un tip deştept, mai exact unul şmecher, dar i‑am zis‑o în faţă: eşti prost! Nu s‑a supărat. Băieţii şmecheri nu se supără, doar se prefac supăraţi. Aici e vorba, i‑am explicat, de o singură persoană. Ăsta o fi vot uninominal? adică pe‑un singur nume? că tot nu mi‑a fost niciodată clar ce naiba înseamnă. Nu‑i loc de filozofat. Ori o vrem, ori n‑o vrem. Adică să explic ce pricep eu.

Noi, poporul, ne aflăm acum cu curul în două bărci. Câte o bucă pentru fiecare. Dar în ambele bărci e aceeaşi duhoare, aceeaşi mizerie, sunt aceiaşi şmenari… şi‑atunci cel mai bine ar fi să… ne adunăm bucile, să sărim din bărcile puturoase şi s‑o pornim înot. Fiecare încotro poate. Şi cât poate. Tinerii mai mult, spre ţărmuri îndepărtate, bătrânii mai puţin ori deloc, se pot şi îneca naibii, nu mai are nimeni nevoie de ei. Bine, bine, zice vărul meu şiret, dar nu toată lumea ştie înota. Atunci, zic eu, cuprins de un idiot patos revoluţionar, răsturnăm ambele bărci, le golim de gunoaie şi… şi‑am fost acoperit de hohotele de râs ale vărului… Tu mai crezi în revoluţii, tembeluş?! Acum închei.

Îmi bat vecinii în calorifer, semn că mă aud cum scriu. Au nevoie de linişte pentru a se hotărî dacă vor spune un da ori un nu răspicat… Îmi vine să râd… dar mai bine mă abţin şi semnez: un om sfios din ţară.

 

Parteneriat media

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu