Atelier Literatura la feminin Nr. 169-170

Seism interior

Ada se visa mult mult micșorată. Numai așa putea să se adăpostească, să trăiască în locuri cu adevărat securizante, într-un sertar cu obiecte de cusut sau de scris. Într-un colț al canapelei, lângă perna decorativă. Printre cărți sau printre rochii, sus, în dulap. În bucătărie i-ar fi plăcut raftul cu mirodenii și cafea. Dar cel mai mult i-ar fi plăcut să se ascundă în buzunarul cuiva anume.  Zâmbi în sinea ei la acest gând. S-ar fi cuibărit acolo, să-i simtă mirosul cămășii,  atingerea cărnii, mișcarea mușchilor. Ar sta cu nasul în culorile transparente ale bumbacului și în porii umezi ai epidermei. Ada știa că așa lumea ar fi în sfârșit suportabilă, că acolo ar fi fost de neatins. Chiar dacă ea ar fi trăit doar ca o anexă, ca o prelungire a corpului, ca o proteză jumătate cuprinsă de viața mare pe care se sprijinea, căreia îi simțea toate vibrațiile, toate modificările de ritm și de temperatură. Și mai ales toate gândurile. Era singurul lucru de care se temea. Dacă i-ar fi simțit și i-ar fi auzit și gândurile, ar fi putut oare suporta? Dacă unele gânduri ar fi fost despre ea, sau despre ei și dacă ar fi lăsat vreodată să pătrundă îndoiala, tristețea, disprețul, îndepărtarea, reproșul, urletul, chinul, nepăsarea, respingerea, alienarea, angoasa, durerea, ruptura, sfârșitul… Gândurile lui care ar deveni și gândurile ei, le-ar prelua, le-ar amplifica, le-ar mutila sau le-ar diminua cu personalitatea ei, cu sufletul ei mic, din ce în ce mai mic și mai dens, din care gândurile vor ieși schimbate, schimonosite, întărite în trăsăturile lor marginale, periculoase, contondente. Gândurile se vor trezi la viață, vor dobândi personalități și forme nebănuite, amenințătoare, unele hidoase, altele grotești, altele amețitor de seducătoare. Va fi greu să le stăpânească, să trăiască împreună cu ele, să reziste tentației de a le ucide, de a le maltrata pe unele, de a le venera pe altele. Cel mai mare pericol i se părea însă lupta dintre gândurile ei veșnic la pândă și gândurile noi care vor voi să se instaleze printre ele, să le înlocuiască, să se altoiască pe trupurile lor mici și firave, să se urce pe umeri rupându-le oasele, împingându-le claviculele, zdrobindu-le ligamentele, zgârciurile. Se vor lupta până la moarte sau se vor cocoța unele peste altele, învălmășindu-se. Cine știe ce hibrid periculos se năștea în aglomerația de gânduri-sabie, gânduri-inimă, gânduri-scară, gânduri-cer, gânduri-demon, gânduri-furculițe, gânduri-câine, gânduri-șarpe, gânduri-iepure, gânduri-tornadă, gânduri-dimineață, gânduri-crizantemă, gânduri-tresăriri etc.

Lumea se făcuse însă și mai mare. Totul părea înzecit, înmiit, ultradimensionat. Praful de stele pătrundea printre storurile lăsate de cu seară. Lumina unui pulsar traversa spasmodic parcul cufundat într-o ceață gălbuie, cu sclipiri aruncate peste frunze și peste băncile de lemn și metal și pe deasupra leagănelor de copii pe jumătate dezmembrate. Jur-împrejur izvorau cărări de stele și din când în când meteoriți grei se izbeau de întunericul rarefiat. Totul părea să se rotească la viteze amețitoare și încetinite în același timp, comete treceau ușor recalibrate, ca înainte de apocalipsă. Pământul își țuguiase polii și ajunsese ca un platou alungit, ca o minge de baseball. Fără să știe dacă undeva, la un capăt, o prinde cineva. Fereastra se alungise și ea în aceeași direcție, cu rama trunchiată, cu geamul transformat aproape în hublou, cu perdeaua fâlfâind ușor peste glastra cu anemone ofilite.

Ada își aranjă cu un gest de ușoară nervozitate ochelarii pe nas. Lumea se îngustase de ceva timp, la început pe nesimțite, plesniseră câteva mobile, se dislocase o bârnă, se fisuraseră niste geamuri. Pe stradă se iviseră niște crăpături, asfaltul făcea din loc în loc valuri aproape insesizabile, căzuse o cutie poștală, iar una dintre alei își fracturase bordurile. Un arțar uriaș, despre care se spunea că depășise o sută de ani, se înclinase spre un pâlc de arbuști decorativi care îl priveau mirați. Păsările se agitau mai mult decât de obicei, sunetele lor se întețiseră, se ascuțiseră, câinii scoși la plimbare în lese păreau timizi și speriați, pisicile stăteau mai mult pe acoperișuri sau pe scări, își ridicau întrebător cozile de pe balustradele balcoanelor. Porumbeii dădeau și mai multe târcoale înainte de a se duce la culcare, muștele se zbăteau inutil și disperat în geamurile felinarelor din fața caselor ori în ferestre imperceptibil strâmbe.

Apoi, într-o dimineață devreme, un scârțâit ușor a făcut să se clatine mobilele și să se deschidă imperceptibil pleoapele soților adormiți sub pături, ale copiilor vârâți în cearșafuri colorate, ale bătrânilor care murmurau în somn la urechea jucăriilor de pluș. O zguduitură lungă, urmată de un vuiet surd și parcă interminabil invadară deodată, ca o hoardă de năvălitori sau ca un șuvoi de apă al uraganului Katrina după ruperea digului de pe Mississippi la  New Orleans, fără milă și fără putere de întoarcere. Câteva secunde, lumea întreagă și-a ieșit din țâțâni, s-a descompus în fărâme, în particule legate de energiile neștiute ale universului, fiecare atom a tras de vecinul lui să se desfacă, sperând că legăturile vechi de la începutul lumii nu se vor rupe. Apoi lumea s-a recompus aproape firesc, cu inerția unui balon care se străduiește să își reia forma, chiar dacă mai sunt semne ale dezastrului peste tot, unele mai mici, imperceptibile, altele mari, care dau angoasă.

Ada se trezise abia când ceștile din sufragerie își clătinaseră farfuriile înainte de a se așeza la loc. O senzație o străfulgerase prin tot corpul, de parcă pielea se destindea la loc după ce se strânsese în clame invizibile spre extremitățile corpului. Dincolo de fereastră trosneau stâlpii de tensiune de pe strada din ce în ce mai prelungă și mai vălurită. Întoarse privirea spre lumina stranie a dimineții chiar în momentul în care unda ultimă a universului își strângea burta enromă într-o buclă pe jumătate invizibilă dincolo de acoperiș. Își dădu deodată seama că nimic nu mai era ca înainte, că se afla într-o altă lume. Altă epocă, îi veni să-și spună, flatată că apucase această clipă. Un zâmbet reținut i se trezi involuntar în colțul gurii, apoi, ușor înspăimântată, cu un fir de emoție urcându-se în suflet din stomac, își duse mâna la gură și dădu să se așeze pe scaun. Ceva o reținea, gândul că poate scaunul nu mai e cea fost, își spuse mai întâi. Apoi își dădu seama că ea nu mai este cea dinainte, își privi întâi calm, cu atenție, mâinile subțiri, fine, cu unghiile sănătoase, de mărime medie, pe care obișnuia să le dea cu lac incolor, ca să nu se observe contrastul cu pielea care începea să își piardă strălucirea și fermitatea. Privirea îi coborî spre picioare, nimic nu părea în neregulă, pantofii de casă erau aceeași, cu mici imperfecțiuni, cu ciucurii de pluș atârnând în continuare pe margine, poate doar un pic mai ponosiți. Își duse palmele la piept și își masă apăsat sânii grei și gâtul prelung. Senzația de mulțumire și încântare luă locul emoției. Își luă capul în mâini și își ridică cu degetele colțurile gurii, își apăsă sprâncenele, trecându-și degetele în jurul ochilor. Își simți ridurile și se întinse după crema de față. Abia după ce își bău cafeaua, parcă mai tare și mai aromată ca alte dăți, își dădu seama că era totuși ceva fundamental schimbat. Deși corpul îi rămăsese același, ea nu mai era chiar ea, așa cum se obișnuise să se cunoască. Este adevărat că nu problematizase niciodată serios eul și nici nu se iubise prea tare, evitase de multe ori să privească în ea însăși, poate din teama de a descoperi cine știe ce figuri stranii, ce spaime, ce iubiri nerecunoscute, ce căderi uitate, ce dorințe îngropate, ce gropi sau ape schimbătoare!

Știu, deodată, că e cu totul și cu totul alta, ca și cum celulele ei s-ar fi reînnoit, ar fi fost înlocuite de niște duplicate cu proprietăți de nivel superior. Mult mai elastice și mai senzitive, celule cu o memorie fantastică în care se înmagazinase nu doar viața ei trecută, ci se depozitase și o mare parte din informația care trecuse vreodată prin particulele materiei cosmice. Așa că Ada se simți în aceeași clipă una cu universul, conectată cu energia supremă sau cu marele arhitect sau cu Dumnezeu, nu contează cum îi spune fiecare, ideea e că devenise, cumva, o supra-Ada, o super-Ada, deplin conștientă de rolul ei, de forța ei, fără urmă de teamă sau de ezitare. Casa, care înainte însemnase mult pentru ea, muncise din răsputeri să o păstreze și să o întrețină în bune condiții, de care fusese mereu mândră fiindcă reflecta efortul ei și al familiei și un oarecare statut social, îi părea acum mai mică și mai lipsită de valoare, de importanță, ca o coajă groasă și denivelată, dar totuși doar o coajă a lucrurilor. În primele clipe ale acestei intuiții – sau luări de cunoștință – a noii ei identități rămase puțin suspendată deasupra realității, fără să poată spune ce ar putea sau ce ar vrea să facă mai departe. Se hotărî să înceapă tot cu cafeaua de dimineață, un vechi ritual care rămăsese adânc în memoria gesturilor ei, ca o trecere firească de la Ada veche la Ada nouă.

Nimic nu părea însă modificat în amintirile legate de bărbatul iubit. Închise dulapul și tocmai atunci memoria gestului… Dorul o invadă fără veste, se prăvăli peste pleoapele ei întredeschise, îi risipi siguranța și chipul îi dobândi o paloare de neliniște. Abia acum observă că e singură, că strada părea pustie și vântul cosmic mătura țiglele de pe case. Universul întreg păru deodată rece și fără sens, iar Ada cea nouă își aminti cu durere de Ada cea veche, tristă, plânsă, neajutorată, suferindă, măruntă, cu nevoia ei de protecție și cu spaima ei de abandon. Simți și mai intens senzația atingerii lui şi vibrația ei de emoție trezi un seism ușor în aerul nou al nopții.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

1 comentariu

  • Într-un ritm neîntrerupt, de litanie psihedelică, pe această pagină de lectură curge, afluează, una dintre cele mai interesante proze scurte pe care le-am citit în ultima vreme…

    “Știu, deodată, că e cu totul și cu totul alta, ca și cum celulele ei s-ar fi reînnoit, ar fi fost înlocuite de niște duplicate cu proprietăți de nivel superior. Mult mai elastice și mai senzitive, celule cu o memorie fantastică în care se înmagazinase nu doar viața ei trecută, ci se depozitase și o mare parte din informația care trecuse vreodată prin particulele materiei cosmice.”…

    O metamorfoză kafkiană repusă într-o cheie nouă, iniţiatică şi tulburătoare prin regăsirea noii ipostaze a sinelui proiectată atât în universalitatea elementală a materiei, cât şi în unicitatea şi magnitudinea sursei ultime a Spiritului. Iniţiala tânjire dureroasă după iubire, cântată cu disperarea celui care pierde o lume pentru a nu câştiga nimic, operează asupra mentalului cu amprente suprarealiste. Contorsionând percepţia asupra lumii ca într-o febră toxică şi lăsând loc revelaţiei naşterii noului Eu, printr-o undă de şoc simbolică. Metamorfoza e deplină, lumea veche se închide într-un bob de muştar, care va genera o plantă nouă însă, şi ciclul se reia ca într-un perpetuum mobile… Noul este iluzoriu, atâta vreme cât conţine în substanţa lui morbul pe care l-ai fi dorit răpus.

    ” În primele clipe ale acestei intuiții – sau luări de cunoștință – a noii ei identități rămase puțin suspendată deasupra realității, fără să poată spune ce ar putea sau ce ar vrea să facă mai departe. Se hotărî să înceapă tot cu cafeaua de dimineață, un vechi ritual care rămăsese adânc în memoria gesturilor ei, ca o trecere firească de la Ada veche la Ada nouă.”

    Dar şi un rafinat spirit al misterului ludic, asa cum îl regăsim la Mircea Eliade. Apariţia lumii noi, anunţată de semne ciudate şi de o optică spectaculoasă a realităţii, te ţine prins în lectură prin gradarea şi narativul ei, provocându-te la o aşteptare impacientă a dezvăluirilor de sensuri şi consecinţe…

    O contribuţie fascinantă, încărcată de o mare bogăţie a condeiului, la repertoriul prozei introspective de esenţă fantastică, pe care o doresc adâncită şi exersată mai departe, pentru că e limpede că vocaţia reală a Doricăi Boltaşu se regăseşte optim în această zonă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: