Soluțiile finale

Se desprinse de fereastră și trecu în bucătăria minusculă, unde era centrala. Frigul începuse să îl pătrundă; termometrul termostatului arăta 15^o C în cameră, iar presiunea apei scăzuse sensibil.

În timp ce bâjbâia pe dedesubt după rotița robinetului ca să mărească presiunea, prin fața ochilor îi treceau iar și iar convoaiele nesfârșite de transportoare de blindate scurgându-se pe șosele și de tancuri grele pe vagoane-platformă aduse în țară de la bazele din Vest pentru a întări granița nordică sau pentru a fi trimise pe front. Ajutoare masive tranzitau neîncetat teritoriul spre nord. De curând văzuse cu ochii lui staționând în gara locală un asemenea tren cu camioane militare fără însemne pe vagoane-platformă și cu cisterne de un aspect neobișnuit, mai mult ca sigur străine. Forțele de invazie fuseseră oprite la treizeci de kilometri de capitală și începuseră să fie împinse anevoios înapoi, dar tensiunea nu se risipise; desigur, eșecul atacului-fulger de ocupare a obiectivului principal fusese o surpriză pentru toți, dar nimeni nu îndrăznea să răsufle ușurat. Luptele continuau la fel de înverșunat și valurile de rachete continuau să se abată la fel de susținut.

Dar oare chiar fusese o surpriză? Nu putea să nu își pună întrebarea, deși îi provoca o angoasă insuportabilă. Mintea lui „stricată”, cum o numea mereu, punea la îndoială totul și vedea pretutindeni substraturi opuse versiunilor oficiale. Umblau zvonuri că trupele țării invadate acum fuseseră de fapt instruite și înarmate de ani de zile de forțe străine, mai ales de pe cealaltă parte a Atlanticului și prindea tot mai mult contur ideea că apărarea fusese pregătită minuțios din timp de minți experimentate din exterior și că invadatorii nimeriseră într-o capcană mortală. Oare cineva se așteptase la atac ? Sau chiar îl „organizase”?

Gândul îl descurajă de tot, ca întotdeauna; dacă totul era de fapt o înscenare, făcând parte dintr-un plan de mare anvergură și cu un obiectiv de neconceput, constituind o continuare pe alt plan și sub altă formă a straniei epidemii mondiale, însemna că nu mai era nicio șansă.

Reveni la fereastră; priveliștea străzii pustii și puternic luminate continua să îl atragă irezistibil, liniștea și chiar și încremenirea aceea stranie dându-i senzația că aici nu se poate întâmpla nimic rău. Orașul dintre munți era o enclavă. Aceeași senzație o avusese în 1992, când revenise pentru prima oară aici după evenimentele devastatoare din urmă cu doi ani. „Dacă eram aici, puteau și să arunce în aer toată capitala, că nu mi-ar fi păsat”, conchisese atunci.

Dar acum încetase să mai fie o enclavă; radiațiile aveau să năpădească totul. Încercă să își amintească simptomele bolii actinice. Sângerări digestive, vărsături, pierderea fluidelor, căderea părului, leucemie. Mai era ceva ? Din nou, regretă că nu avea un contor Geiger; dar de unde să găsească unul?

Se sprijini de perete, lipindu-și mâna de betonul înghețat. Își aminti cum, în urmă cu treizeci de ani, dăduse cu piatra într-un scutier. Acum însă nu mai avea nici măcar în cine să dea.

Bunicii și părinții lui trecuseră prin marile războaie succesive din secolul trecut, iar acum îi venise și lui rândul. La gândul acesta, furia i se amplifică. De ce? Cine hotărâse asta?! Ca întotdeauna, se simțea ca o rotiță minusculă dintr-un angrenaj gigantic, declanșat de oameni fără chip, pentru care ceilalți nu contaseră niciodată ca ființe umane. Degeaba încercai să faci ce voiai, degeaba îți făceai planuri; nu tu decideai. Iar convingerea aceasta îi dădea o senzație acută de umilință, insuportabilă. Ce planuri își făcuseră cei prinși în cataclismul celui de-al Doilea Război Mondial? Ce planuri își făcuseră cei nimeriți sub dictaturile secolului trecut?

Praful și pulberea se aleseră de toate; dar să mori era una, oricum tot acolo ajungeai până la urmă; dar să mori înjosit, ca un animal măcelărit, numai fiindcă așa hotărâse cineva, schimba toate datele problemei. Iar el hotărâse de mult să nu se lase omorât așa. Era gestul lui ultim de nesupunere.

„Niciodată nu i-am înțeles pe cei care merg singuri la zid”, afirmase nu o dată. Constatase de mult că posibilitatea de a decide, chiar și alegându-ți propria moarte, avea o importanță stranie: în anumite cazuri, cei condamnați la moarte păreau că preferă să se omoare înainte de execuție. Oare asta să fi fost esența existenței? Să poți decide întotdeauna singur, chiar și în privința felului în care vei muri? Asta să însemne libertatea în forma ei extremă?

Sub palmă simțea betonul rece; continua să stea sprijinit de perete, în timp ce flacăra centralei izbucnea periodic cu zgomot. La ce bun o mai pornise? Ca să aibă căldură – de ce? Și cât timp? În scurt timp gazele aveau să se oprească.

„Până acum doi ani duceam o viață liniștită; banală și cenușie, fără nicio perspectivă și bucurie, dar liniștită. Într-adevăr, nu prețuiești ce ai până nu îl pierzi !”

Gândurile i se învălmășeau, sărind de la una la alta. Își aminti un fragment dintr-o roman SF, de fapt o distopie, în care, prins în subteran de bombardamentul atomic al Londrei, un lucrător de la metrou se lăsase să moară de foame. Înțelesese, auzind tunetul îndepărtat al exploziilor, ce se întâmplase și știuse că oricum nu mai avea nicio șansă, așa că se întinsese pe jos, într-unul din tuneluri, și rămăsese așa până murise.

În minte îi reveni apoi alt fragment, de data aceasta dintr-o nuvelă citată într-o carte pe care o tradusese parcă într-o altă viață, când totul mergea încă bine, sau în orice caz acceptabil, iar ceea ce se întâmpla acum ar fi părut o elucubrație a unei minți bolnave. Îl impresionase într-atât, încât căutase nuvela respectivă și o citise. În ultima vreme memoria îi slăbise, dar fragmentul acela nu îl uitase niciodată. „Odinioară, la New York, la câteva sute de metri de brizanții unde se sparg ultimele valuri ale Atlanticului, un om s-a lăsat să moară. Era scrib la un om al legii. Ascuns după un paravan, stătea așezat la pupitrul său și nu se mișca niciodată de acolo. Se hrănea cu biscuiți cu ghimbir. Privea pe fereastră un zid de cărămizi înnegrite pe care aproape că l-ar fi putut atinge cu mâna. Era inutil să-i ceri să facă ceva, să recitească un text sau să se ducă la poștă. Amenințările și rugămințile nu aveau nici un efect asupra lui. În cele din urmă, a ajuns aproape orb. A trebuit să fie alungat. S-a instalat pe scara clădirii. A fost închis, dar s-a așezat în curtea închisorii și a refuzat sã mănânce.”

Ce trebuia să ți se întâmple ca să ajungi așa? Nu pretindea că îl înțelesese pe acel personaj și nici nu încercase; îi fusese de ajuns drama lui în sine. Știa, în schimb, perfect ce anume îl adusese pe el în aceeași situație în care nimic nu mai părea să aibă rost.

„N-ar fi mai bine să faci un ospăț și să treci în lumea cealaltă luând otravă, printre petrecăreți și femei frumoase?” Exemplele întâlnite în literatură despre variantele de comportament în fața morții iminente continuau să i se perinde prin minte. Ciudat cum avea tendința să proceseze, chiar și în situații extreme, fragmente din cărțile citite, căutând parcă o referință. Acum, încercând să găsească, împotriva oricăror evidențe, soluții care să ușureze întru câtva sfârșitul apropiat, le desfășura fără să vrea în minte, din pur reflex, știind că nu avea niciun sens.

Afară se lăsase de mult întunericul. La unele ferestre ale caselor și blocurilor se aprinseseră lumini. Așadar, mai erau totuși oameni în viață. Firește că erau; nu aveau cum să moară atât de repede. Dar ce viață mai duceau, acum, că aflaseră ce s-a întâmplat și știau ce îi așteaptă? Ce mai făceau ei în interioarele pe care le ghicea calde și confortabile, în care locuiau de o viață ?

„Fereastra aceea luminată, în care apare o siluetă întruchipând ultima speranță posibilă”, își aminti el din altă carte. „Dar aici nu o să apară nimeni, la nicio fereastră, niciodată.” Aveau să moară laolaltă, dar nu împreună, ci tot singuri.

Nu avea nimic de mâncare; ar fi putut, bineînțeles, să treacă pe la supermarketul deschis nonstop de lângă gară, când sosise – încă mai funcționa –, dar la gândul acesta simțise parcă o lovitură. Ce să mai caute acolo ?

Avea un teanc de cărți, stivuite pe canapea. În cele trei luni de când cumpărase locuința, nu găsise suficientă motivație pentru a cumpăra măcar un corp de bibliotecă și a-l monta. Avea și televizorul, dar gândul de a-l deschide îl făcu să simtă altă lovitură. De doi ani și jumătate fusese o sursă de angoasă; se uitase seară de seară la știri, în speranța înverșunată de-a auzi la un moment dat și ceva care să redea liniștea și siguranța, restituindu-i viața dinainte. Încercă să își aducă aminte când se uitase ultima dată la un film, fie el și de duzină. Avea o mulțime de filme pe DVD. Nu se mai uitase la niciunul, deși încercase de mai multe ori. Vremea aceea părea că s-a sfârșit pentru totdeauna.

Se gândi la câțiva dintre prietenii lui, care fuseseră mereu de părere opusă și îi consideraseră temerile rodul firii sale prăpăstioase și pesimiste. „Ei da, își zise cu un umor de un cinism disperat, acum chiar că se poate vedea clar cine a avut dreptate!”

Ar fi vrut totuși să aibă pe cineva alături în aceste momente. Dar oare nu ar fi fost de fapt și mai rău? Îi revăzu în minte pe toți cei care îi erau apropiați – sau poate corect ar fi fost să spună că îi fuseseră așa. Înainte de a-i omorî fizic, acum, criza îi înstrăinase treptat din ce în ce mai mult.

Privea întruna pe fereastră, la orășelul adormit, presărat de lumini răzlețe. Ce făceau acum toți oamenii aceia? Cum își înfruntau disperarea? Mai mult ca sigur că cei mai mulți nu își imaginaseră niciodată așa ceva și totul apăruse din senin. „Le-a căzut tavanul în cap…”, își zise sumbru, cu un amestec de ranchiună și milă. De câte ori nu auzise: „N-o să fie nimic!”, pe un ton vag disprețuitor la adresa celor care, ca el, se temeau de un deznodământ fatal. Și acum, el ce ar fi trebuit să simtă ? O bucurie răutăcioasă și smintită, sau o părere de rău care să îi înglobeze pe toți, inconștienți și conștienți, care erau deopotrivă condamnați? Dar tot ce mai simțea era de fapt doar un regret vag pentru tot și pentru toți, indiferent de felul în care priviseră lucrurile. În realitate, dorința lui ca temerile să îi fie împărtășite de cât mai mulți nu ascundea decât egoism; întotdeauna te simți mai puțin singur și speriat când ceilalți sunt la fel de speriați ca și tine. Într-un fel paradoxal și inexplicabil, faptul că simt la fel te consolează, făcându-te să crezi că lucrurile nu stau chiar atât de rău.

Dar stăteau chiar rău, și asta de multă vreme. Într-un fel, era mai bine că făcuse opinie separată: în acest fel, nu își mai putuse îngădui să se amăgească. Iar acum, nu mai simțea practic nimic – nici măcar frică sau disperare. Își găsise, în sfârșit, liniștea.

Fragment din romanul „Ultimul refugiu”

Photo by Kristina Tripkovic on Unsplash