„Pământul șoaptelor” de Gerald Durrell

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea –  un fragment din volumul „Pământul șoaptelor” („The Whispering Land”, 1961) de Gerald Durrell. 

 

Gerald Durrell

Pământul șoaptelor

 

[…] Cititorul va afla din [această carte] cum soția mea și cu mine, împreună cu Sophie, neobosita-mi secretară, am plecat pentru opt luni în Argentina, de unde nădăjduiam să ne-ntoarcem la grădina mea zoologică din Jersey cu un număr bunicel de specimene din fauna sudamericană; va mai afla și cum, în pofida unor obstacole de tot soiul, expediția ne-a fost încununată de succes. Un succes al cărui merit îi revine mai cu seamă Sophiei, care, deși n-apare decât foarte rar în povestirea de față, a jucat, cu toate astea, un rol esențial de-a lungul călătoriei noastre. Ea a fost cea care, fără să se plângă niciodată, a rămas la Buenos Aires să se-ngrijească de animalele pe care nu-ncetam să i le-aduc din tuspatru părți ale Argentinei; ba încă și mai și, ea a vegheat la bunăstarea lor, cu o competență care i-ar fi făcut cinste unui colecționar hârșit. Cu această-ndreptățire, printre multe altele, îi exprim aici adânca mea recunoștință.

 

5. Jujuy

 

[…] Vestea se răspândi iute prin sat [la Calilegua, n.t.]: un țicnit de gringo, proaspăt sosit în regiune, propunea să plătească în bani gheață pentru specimenele din fauna locală. Și-ncepu perindarea.

Printre cei dintâi care ni s-au înființat la ușă se afla un indian care-și strângea duios la piept pălăria uriașă de pai. După un schimb de politețuri, îmi întinse pălăria cu un zâmbet plin de speranță. Așa putui vedea, cuibărit la fundul acoperământului său de cap, un pisoiaș încântător. Era un pui de eyra, zisă și pisica lui Geoffroy.

Eyra e o varietate de pisică sălbatică, devenită din ce în ce mai rară în America de Sud. Cea care-mi fusese adusă avea blana de-un portocaliu deschis, cu niște pete-ntunecate cu conturul foarte delicat. Își înălță spre mine ochii mari, albaștri-verzui, de parcă m-ar fi implorat s-o iau în brațe și să-i fiu mămică.

Experiențele anterioare ar fi trebuit să mă-ndemne la un dram de prudență. Dar, păcălit de expresia angelică a botișorului ăluia, încercai s-apuc pisoiul de pielea cefei. Într-un răstimp mai scurt decât îmi ia ca s-o scriu, îmi și străpunsese degetul mare cu colții-i ascuțiți, simultan cu apariția a douăsprezece brazde însângerate pe dosul mâinii pe care mi-am și tras-o-ndărăt cu o-njurătură. Numaidecât, pisoiașul își recăpătă înfățișarea nevinovată. Pe când îmi sugeam rana cu nesațul unui vampir care-a flămânzit zece luni, mă și târguiam pentru animal cu indianul. Până la urmă ne-am învoit pe-un preț și i-am cumpărat eyra, pe care am aruncat-o, stupind și mârâind ca un jaguar în miniatură, într-o ladă căptușită cu paie. Am lăsat-o acolo un ceas, în nădejdea că se va mai potoli.

Când am socotit-o îndeajuns de calmată ca să-mi întâmpine cu bunăvoință avansurile prietenoase, am ridicat capacul lăzii și, plin de speranță, am zvârlit o privire înăuntru. Optimismul meu fu gata să mă coste pe loc pierderea ochiului stâng; n-au lipsit decât trei milimetri. Mi-am șters broboanele de sânge de pe obraz, dar pățania mă puse pe gânduri: în mod vădit, cu noua mea pensionară n-avea să fie de glumit. Înfășurându-mi mâna într-o bucată de pânză de sac, plasai într-unul din colțurile lăzii o farfurioară cu un ou crud și niște carne tocată; în colțul opus, așezai un castronaș cu lapte. Apoi lăsai pisoiul în legea lui.

A doua zi dimineața, ambele mele ofrande erau neatinse. Dacă voiam cu tot dinadinsul să-i bag pe gât micii recalcitrante un pic de hrană, fără-ndoială aveam să fiu nevoit să i-o dau cu biberonul – și ceva îmi spunea că metoda aia ar fi mai dureroasă pentru mine decât pentru eyra. Umplui, deci, cu lapte unul din biberoanele pe care le iau totdeauna cu mine în călătorie, îmi înfășurai din nou mâna în pânză de iută și mă apropiai de ladă.

Se cuvine să lămuresc că am avut în nenumărate rânduri prilejul să hrănesc cu biberonul animale speriate, ori furioase, ori pur și simplu nătânge, încât credeam că am prins toate chichițele operațiunii. Și totuși, după ce luptasem vreo jumate de ceas cu puiul de eyra, m-am pomenit leoarcă de lapte, cu zdrelituri bălțând felurite părți din corpul subsemnatului și complet stors de vlagă. În vremea asta, pisoiașul mă țintuia cu ochi scăpărători și părea pregătit să continue oricând lupta.

Pe scurt, animalul se-ndărătnicea, și-l știam în stare să se lase mai degrabă să moară de foame decât să se dea bătut. L-am vârât la loc în ladă, și tocmai îmi pansam cu chiu, cu vai rănile, când Luna [ghidul lui Durrell la Calilegua, n.t.] își făcu apariția, fluierând voios.

– Bună ziua, Gerry, îmi azvârli el.

Apoi, băgând de seamă că sângeram abundent, întrebă, cu ochii cât cepele:

– Cine ți-a făcut una ca asta?

– Un mâț…, gato, replicai, cam cu arțag.

– Puma? Jaguar? ținu să afle Luna, căruia i se și aprindeau privirile.

– Aș’ de unde, îl dezumflai, îmbufnat. Un chico gato montés.

– Zău? exclamă el, nevenindu-i să creadă. Un chico gato montés te-a pocit în halu’ ăsta?

– Chiar așa. Prostuțu’ de el refuză să mănânce. Da’ o să-i arăt io…

Glasul îmi pieri-n gâtlej: din senin, îmi venise o idee.

– Hai cu mine, Luna, hotărâi. Dumneata și cu mine o să-i facem o vizită soției lui señor Helmuth [proprietarul ranch-ului, imigrant austriac, n.t.]. Sunt sigur că va putea să ne-ajute.

– Da’ de cumva, Gerry, un gato montés o mușcă pe Edna, Helmuth n-o să fie deloc mulțumit, obiectă omulețul.

– N-o să aibă ocazia să fie mușcată. Vreau doar să-i cer să-mi dea un pisoi.

Ochii mari, întunecați ai lui Luna căpătară o expresie de uluire. Renunțând, însă, să dezlege enigma comportamentului meu, se mulțumi să ridice din umeri și să mă urmeze. Curând ne-nfățișarăm în salonul confortabil unde Edna, cu un morman impresionant de ciorăpărie dinainte, ședea și cârpea pe când asculta o placă.

– Bună ziua, zise ea, măsurându-ne cu zâmbetul larg care-i făcea tot șarmul. O să găsiți sticla de gin colo, în ungher. Vă las să vă serviți.

Placiditatea din fire a Ednei avea ceva nemaipomenit. Am fi putut – eram gata să pun rămășag – intra la ea cu un batalion de marțieni fără să stârnim o altă reacție decât un zâmbet larg și o invitație să ne servim cu gin.

– Mulțumesc, răspunsei. Dar, oricât de incredibil ți s-ar părea dumitale, scopul vizitei mele nu era să-ți cer un pahar de gin.

– Incredibil, într-adevăr, recunoscu ea, cu un aer mucalit. Da’ dacă nu vrei gin, ce altceva vrei să-mi ceri?

– Un mâț.

– Gerry e loco de-a binelea azi, explică Luna cu convingere, pe când umplea două pahare rase.

Îmi luai unul din ele și-ncepui să-i istorisesc Ednei:

– Tocmai am cumpărat un pui de gato montés, grozav de sălbatic. Refuză să mănânce de unul singur, și uite ce mi-a făcut când am vrut să-i dau cu biberonul…

Îmi arătai numeroasele-mi răni. Edna căscă ochii cât cepele.

– Da’ cât îi de mare, mâțul dumitale cel sălbatic?

– Cât unul domestic, ori cam pe-acolo.

Ea făcu o mutră severă și, împăturind ciorapul pe care-l cârpea, ținu să afle:

– Ți-ai dezinfectat rănile-alea?

Se vedea cât de colo că se pregătea cu-ncântare să-și desfășoare întreg talentul de infirmieră.

– O să ne-ocupăm mai târziu de zgârieturile mele, replicai. Tot ce cer de la dumneata pe moment e să-mi dai un pisic, de soiul obișnuit. Nu mi-ai spus deunăzi c-aveți pe-aici cu droaia?

– Da, așa-i, avem sumedenie dintr-ăștia, recunoscu ea.

– Perfect. Vrei să-mi dai unul mie?

Ea cugetă o clipă, apoi se tocmi:

– Dacă-ți dau un mâț, mă lași să-ți oblojesc zgârieturile?

– Ăsta-i șantaj, oftai. Dar fie!

Edna dispăru înspre aripa bucătăriei, de unde răzbătură curând glasuri ascuțite și râsete. Când se înapoie cu un castron plin cu apă caldă ca să mă doftoricească, era urmată de un alai de slujnice indience care, apucate de-un râs nebun, de nestăpânit, se-nfățișară în odaie purtând în brațe pisoi de toate vârstele și de toate culorile.

Până la urmă, am ales o mică femelă vărgată, grăsuță, placidă, cam de aceeași mărime și aceeași vârstă cu eyra mea. De cum mi-au fost pansate rănile, am dus-o în triumf până la garaj. Petrecui acolo un ceas ca să meșteresc o cușcă rudimentară unde am instalat puiul domestic. După care l-am lăsat câteva minute singur, să aibă răgazul să se deprindă cu noua-i locuință.

Majoritatea animalelor sălbatice au respectul noțiunii de teritoriu. În natură, fiecare dispune de-o anumită suprafață din pădure ori din savană, spațiu pe care-l consideră drept împărăția lui, și-i în stare să se bată pe viață și pe moarte ca să-l apere de încălcările intrușilor, fie că-s de aceeași ori de altă specie ca el. Când închizi un animal într-o cușcă, aceasta devine teritoriul său. Așadar, când ai de gând să pui două animale în aceeași cușcă, trebuie să-l instalezi întâi în ea pe cel mai slab și s-aștepți un pic, înainte de a-l băga înăuntru și pe cel de-al doilea. Cel mai tare își va păstra, se-nțelege, dominația asupra celui mai slab, dar va ști că se găsește pe-un teren ce nu-i aparține, și asta-i va mai lua din agresivitate.

În cazul de față, știam prea bine că puiul de eyra era neîndoielnic capabil să-l omoare pe puiul domestic, dacă-l puneam pe acesta din urmă în postura noului venit. Am înșfăcat, deci, eyra de pielea cefei și am îndesat-o, stupind și mârâind, în cușca deja ocupată, după care m-am retras să pândesc ce avea să se-ntâmple.

Pisoiașul domestic păru încântat. Veni în întâmpinarea irascibilei de eyra și, torcând zgomotos, de mama focului, se-apucă să i se frece de grumaz. Descumpănită de-o asemenea primire, eyra se mulțumi să stupească, apoi se retrase într-un colț, pe când pisoiul domestic, după ce făcuse el primul pas, începea să se spele cu un aer de satisfacție. Am așternut peste cușcă o bucată de pânză de sac și mi-am lăsat cei doi ștrengari de capul lor: aveam de-acuma certitudinea că eyra n-o să-i facă niciun rău celuilalt pisoi.

Seara, i-am regăsit culcați unul lângă altul. Eyra, în loc să se mai zbârlească la vederea mea, cum o făcuse până atunci, se mulțumi să-și arate colții, în chip de avertisment, dar discret. Am strecurat în cușcă un castron mare cu lapte, precum și o farfurie cu carne tocată mărunt și un ou crud.

Era testul crucial, căci nădăjduiam că pisoiul domestic o să se repeadă la toate bunătățile alea, dându-i prin pilda lui și eyrei poftă să-l imite. Și, într-adevăr, pisoiașul, sfârâind ca un motor vechi, tăbărî pe castronul cu lapte. După ce-l golise, se dădu la carne și la oul crud. Eu mă trăsei într-un ungher de unde puteam vedea fără să fiu văzut, și nu slăbii din ochi eyra. Pisoiașul sălbatic începu prin a se preface că nu-l interesează îndeletnicirile gastronomice ale vecinului. Dar acesta din urmă, nu din cale-afară de rafinat, făcea atâta tărăboi mâncând, încât celălalt sfârși prin a-și ciuli urechile, apoi, sculându-se cu băgare de seamă, se-apropie de farfurie. Eu îmi țineam răsuflarea. Eyra adulmecă gingaș marginea străchinii, pe când pisoiașul domestic, înălțând spre ea un botic tămânjit de gălbenuș, mieuna încetișor ca s-o încurajeze.

Preț de câteva clipite, eyra păru să stea-n cumpănă; după care, lăsându-se pe vine dinaintea farfuriei, se puse pe mâncat. Eu eram în culmea bucuriei. Am rămas locului până ce ambele animale au lins și farfuria, și castronul, pe care am avut grijă să le reumplu înainte de-a mă duce la culcare. A doua zi dimineața, merindele se și topiseră, iar cei doi pisoi dormeau cuibăriți unul într-altul, fericiți, cu burtica tobă.

Câștigasem partida și-mblânzisem eyra.

 

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „The Whispering Land”, 1961