Avanpremieră

„Spre marginea luminoasă a lumii”

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

Înainte de ivirea zorilor, Tillman, Pruitt & cu mine am pornit spre mlaștină ca să vânăm gâștele canadiene pe care le văzusem zburând. Boyd & Samuelson urmau să meargă până într-o vale din preajmă – își continuă căutarea de metale prețioase în acești munți.

Speram să ajungem la mlaștină când se înălța soarele, ca să găsim gâștele înainte să zboare. Dimineața era senină & rece. Am urcat prin valea râului cam vreo milă, & când ne apropiam de mlaștină am auzit o serie de sunete discordante.

— Gâștele? a făcut Tillman mișcând mut din buze.

Nu eram sigur. La început, păreau să fie niște păsări de apă – gâgâiau agitate & băteau & stropeau din aripi. Apoi urechea mea a surprins altceva, un râs sau un cuvânt.

Ne-am strecurat prin tufăriș, am ieșit la marginea mlaștinii. Se crăpa de ziuă, soarele dimineții pătrundea printre munți & ne trimitea razele piezișe în ochi. De-a lungul nopții reci se formase chiciură & firicele de gheață, dar un pârâiaș curgea printre movilele de iarbă moartă. Deși nu mai lat de-un pas, era limpede & adânc până la umăr.

Nu departe, lângă un pâlc de plopi mari, erau adunate peste douăzeci de femei. Unele ședeau pe iarbă, altele se bălăceau & înotau. Părul lung & negru le strălucea la soare. Purtau tunici de piele asemănătoare cu cele populare printre indienii din Alaska, dar aceste piei erau de o nuanță mai deschisă, aproape albă & fără alte decorațiuni.

Tillman a ieșit împleticindu-se din tufăriș în acest moment nepotrivit, apucându-se de sălcii când s-a împiedicat. Pruitt a dus un deget la gură, dar era prea târziu, căci agitația le speriase deja pe femei. Câteva s-au uitat în direcția noastră, au țipat când ne-au văzut.

În curând, toate urlau & fugeau. Când se împrăștiau, împroșcau cu apă, iar stropii scânteiau în razele joase ale soarelui. Era o priveliște orbitoare. În aceeași clipă, nenumărate gâște sălbatice s-au ridicat în zbor chiar dintre femei, de nu mai distingeai părul de aripile negre, țipătul de gâgâitul gâtuit.

Nici unul dintre noi n-ar fi tras în direcția femeilor, așa că am rămas încremeniți. Apoi, periculos de aproape, am auzit șuierând săgețile în zbor. Ne-am lăsat toți pe vine, am înălțat puștile, dar ținta nu eram noi.

Și indienii midnooski veniseră cu aceeași intenție, de a vâna gâște.

Săgețile au lovit câteva dintre păsările mari înainte să apuce să ia altitudine. Gâștele au căzut cu un plescăit în mlaștină. Indienii continuau să lanseze săgeți.

— Vor răni femeile, a zis Tillman.

Și așa a fost. Pruitt a arătat înspre plopi, unde una dintre femei se zbătea lipită de un copac.

Indienii au coborât arcurile. Acele gâște care nu fuseseră ucise pluteau acum în aer & prea departe pentru a fi vânate. Toate femeile dispăruseră, cu excepția celei ce fusese lovită.

Am mers în susul pârâului spre ea, cu câțiva indieni după noi.

La început am crezut că o străpunsese săgeata, însă când ne-am apropiat am văzut că îi trecuse doar prin piele, printr-o parte laterală a corpului & o țintuise de copac.

Femeia ne-a privit cu ochi ciudați – atât de strălucitori & negri încât păreau să nu aibă centru. Pielea nu îi era nici albă ca a noastră, nici maro ca a indienilor, ci de-un gri străveziu. Buzele îi erau negre și mate, ca date cu cărbune, & niște dungi late și albe, ca de vopsea, îi coborau pe fiecare obraz. Pielea, părul, tunica deschisă la culoare, toate erau împestrițate de picături de apă.

Indienii stăteau lângă femeie, gesticulând dinspre ea înspre mine.

— Nu-s sigur, dar cred că te întreabă dacă o vrei, a zis Tillman.

Am dat să trag săgeata din copac, dar femeia m-a apucat de încheietură.

Strânsoarea îi era umedă & catifelată. Atunci am văzut că între degete avea o membrană netedă. Unghiile îi erau negre, alungite & ascuțite. A întors capul ușor, ca să mă privească cu unul dintre ochii ei stranii. A clipit – așa de repede încât sigur greșesc –, dar mi s-a părut că pleoapa i-a zvâcnit de jos în sus, într-un mod bizar.

Și-a plecat capul & m-a sâsâit, un sunet înfricoșător, ca de șarpe încolțit.

Deasupra noastră, stolul de gâște dădea roată și striga.

— Of, Doamne, a zis Tillman. N-o iei, nu?

Cu mâna liberă, am tras săgeata din copac. Speram să evadeze, dar n-a fost suficient de rapidă. Indianul a apucat-o de talie, i-a legat mâinile cu un șnur de piele și a luat-o. Prin mlaștină, ceilalți indieni adunau gâștele moarte & săgețile rătăcite.

Ne-am întors în tabără cu mâinile goale, fără să prea vorbim, cu excepția lui Tillman care bâiguia din când în când:

— N-am mai văzut în viața mea așa ceva.

Sunt curios să aflu cum interpretează Samuelson aceste întâmplări când se întoarce în tabără.

Fragment în avanpremieră din romanul Spre marginea luminoasă a lumii de Eowyn Ivey, traducere de Veronica D. Niculescu, în curs de apariție la Editura Polirom. La Polirom s-a mai publicat și primul roman al lui Eowyn Ivey, Copila de zăpadă.

Scrie un comentariu