Piftia pusă la încălzit
Povestea asta o știu de la Capacul care e cea mai bătrînă pisică din casă. Ea o știe de la o pisică matusalemică din cartier. Iar acea pisică venerabilă a aflat-o de la mama ei, Ritza, care și aia a trăit mult.
Acum 30 de ani, cu o zi înainte de Anul Nou, pe cînd, cică, nu se pomenea în România de mîncare pentru pisici – nu tu bobițe, nu tu conserve, dacă vă puteți închipui una ca asta! – Ritza și stăpînii ei locuiau într-un bloc de opt etaje din cartierul Militari. Stăpîna ei, doamna Ticu, era muncitoare la APACA, în secția războaielor de țesut. Zgomotul mașinăriilor o cam zăpăcise de cap. Așa că, cînd ajungea acasă (știu, dar lăsați-mă cu cacofoniile!), doamna bea cîteva pahare de vin de țară, că să-i treacă zumzăitul din urechi.
Soțul ei era tipograf la Casa Scînteii. Culegea litere care se transformau în cuvinte din plumb, bătînd în niște clape ca la vechea mașină de scris a lui Cristian, doar că mașinăria la care lucra el încingea aerul cu plumbul ei topit, care de fapt nu era chiar plumb – dar așa i se zicea. Cică mașinăriile alea le stîrneau o sete specială tipografilor care lucrau la ele. Nici apa de la robinet, nici sifonul sau borvisul și nici chiar vinurile care se găseau atunci pe piață nu izbuteau s-o astîmpere.
Vodca era singurul lichid cu care bieții tipografi, transpirați și otrăviți de aburii plumbului cu care lucrau în loc de cerneală, se simțeau cît de cît bine. Așa că, atunci cînd ajungea acasă dl Ticu, el era deja sub efectul tratamentului cu vodcă pe care și-l aplicase la serviciu. Asta nu însemna că refuza cîteva pahare de vin de buturugă. Încît, în apartamentul lor, era aproape totdeauna o atmosferă veselă care trecea prin pereți mai ceva decît o inundație.
Doamna Ticu era expertă în cîteva feluri de mîncare, dar capodopera ei era piftia de revelion, cu care se duceau amîndoi acolo unde erau invitați, fie la o familie a colegelor ei de la APACA, fie la vreunul dintre colegii lui tipografi. Nu că ei doi n-ar fi vrut să-și invite prietenii, dar în apartamentul lor de două camere mici era imposibil să organizezi petreceri cu mai mult de patru persoane. Așa că piftia funcționa ca un fel de scuză prin care dna Ticu își dovedea talentele culinare, dar și ca o probă pentru ceea ce ar fi putut ea face dacă ar fi fost gazda unui revelion.
Totuși, elementul principal al participării familiei Ticu la revelioane era damigeana de cinci litri cu vin de țară pe care o căra domnul, cu o îndelung încercată abilitate. Tipograful știa să și explice în ce consta arta de a transporta o damigeană cu vin. Chiar dacă era îmbrăcată în nuiele de răchită, damigeana nu putea fi trîntită de pămînt ca o valiză, așa cum fac cei care se trezesc că li se scurge vinul pe jos, ci depusă pe jos cu o atenție demnă de un ghiveci cu flori rare.
În acea zi, dna Ticu s-a întrecut pe ea însăși. A pregătit sarmale pentru acasă, o salată de boeuf tot pentru a doua zi de revelion, dar piftia i-a ieșit atît de bine, încît parcă începuse să se închege încă de cînd o turna în cele două tăvi adînci în care avea s-o transporte la gazdele revelionului.
Cei doi Ticu n-aveau copii, așa că adoptaseră un pui de pisică, pe Ritza, cum o botezase tipograful, care ținea la deosebirea dintre un „ț” vulgar și un „tz” cu pretenții. Luată cu treburile și cu paharele de vin pe care le băuse, dna Ticu a uitat să-i dea Ritzei ceva să mănînce, în ciuda miorlăielilor ei. Și nici n-a închis ușa balconului unde își depozitase pe o masă pliantă produsele gastronomice pentru Anul Nou.
Cînd a făcut legătura între tăcerea pisicii și ușa deschisă de la balcon era deja prea tîrziu, Ritza își băgase ghearele în piftia care apucase să se întărească, producîndu-i ireparabile daune de imagine. Doamna Ticu trecuse de la o stare bahică satisfăcută la o mahmureală care începuse să-și producă primele efecte. Era nervoasă și și-ar fi vărsat nervii pe cineva. Dar pisica ei i s-a lipit de picioare atît de convingător, încît, în ultima clipă, doamna Ticu a pus din nou piftia la fiert.
N-a verificat dacă Ritza nu lăsase cumva fire din blana ei în acel neasemuit produs care poate fi consumat și ca o ciorbă groasă de porc, cu mult usturoi, dar și ca o ciudățenie care tremură cînd bagi furculița în ea, după care pare neatinsă. Căci, atunci cînd s-a măritat cu dl Ticu, viitoarea lui doamnă avea aceeași problemă ca piftia pe care a pus-o la încălzit.
Masa de revelion
Ăsta a fost primul meu revelion. Prin casă a fost agitație mare. Daniela, care de obicei e calmă, intrase într-o stare de nervi specială. Aceea a pregătirilor. Cristian, care e cel mai nervos din casă, nu-și permitea s-o deranjeze în bucătărie. Scria ceva la computer și, din cînd în cînd, vorbea la telefon. Capacul, care a mai prins revelioane aici, zgîria la ușa bucătăriei, iar Mița și Tuică, cele două cățele, izbutiseră să pătrundă în sanctuarul gastronomic al Danielei, de unde le auzeam lătrînd scurt, ca cerșetoarele.
Din bucătărie răzbăteau mirosuri de mîncare cum nu mai simțisem pînă atunci. Marțian și Nicodim așteptau la ușa încăperii magice, iar pisica neagră, aia fără nume, sărea la clanță, s-o deschidă. Capacul, după ce-a zgîriat la ușă cît a zgîriat, s-a retras în sufragerie, sub brad, de unde miorlăia din cînd în cînd, anunțînd că ar mînca ceva. Daniela ieșea din bucătărie cu cîte o cratiță a promisiunilor, pe care o ducea pe balcon. Dar, în loc să lase ușa balconului deschisă, ca de obicei, cînd ne lăsa să mirosim măcar recipientele performanțelor ei culinare, o închidea de fiecare dată, ceea ce ne provoca o certă nemulțumire.
N-aș fi zis nimic de parfumul cîrnaților, pe care-l cunoșteam. Nu m-ar fi atras în mod special nici mirosul de pește afumat, deși nu există pisică să nu tresară măcar atunci cînd îi ajunge la nas acest binecuvîntat „odicolon” al slăbiciunilor noastre. Dar mirosul celorlalte mîncăruri, noutăți absolute, pe care Daniela le ducea pe balcon, mă făcea pentru prima oară să regret că nu știu și eu, ca Capacul, să deschid o ușă care-mi stătea în cale.
Pe la unsprezece noaptea, Daniela a început să pună pe masa din sufragerie mîncărurile pe care le pregătise. Doar că Matei se pregătea să se ducă la revelion în altă parte, iar Petre plecase din țară, cu cîteva zile înainte. Așa că singurii de la masa de revelion erau ea și Cristian. Nu păreau deranjați de chestia asta, dar se vedea că le lipsesc cei doi copii, chiar dacă amîndoi erau adulți și nici anul trecut nu-și petrecuseră revelionul cu ei.
La 12 noaptea, Cristian și Daniela au ciocnit un pahar de șampanie și s-au sărutat sub vîsc, așa cum făceau încă de cînd erau adolescenți și doar sperau că aveau să se căsătorească. Bubuiturile pocnitorilor și șuieratul artificiilor ne-au făcut să ne ascundem pe unde am găsit, așa că eu m-am trezit bot în bot cu Mița, care nu mă simpatizează prea tare. Cînd s-a terminat cu pocnitorile și cu artificiile, masa din sufragerie era plină, dar Cristian și Daniela de-abia ciuguleau din belșugul de acolo. Pe la două noaptea, s-au băgat amîndoi în pat. Daniela fiindcă nu-i place să mănînce noaptea, iar Cristian pentru că s-a învățat să mănînce noaptea numai ceea ce găsește în frigider.
Ce revelion a fost pe noi după aceea! Noi, pisicile, mîncam de pe masă, iar Mița și Tuică ce le dădeam noi, de sus, ca să nu latre. Așa au dispărut sarmalele din farfurii – pe care nu le știam –, caltaboșul tăiat felii – nici atît –, cu izul lui de maț gros al porcului, și salata de pește afumat, cu boabe de porumb dulce în ea.
A doua zi, cînd a văzut că nu mai era nimic de mîncat pe masă, Daniela era atît de bine dispusă, încît i-a spus lui Cristian că amîndoi sufereau de somnambulism alimentar. La care Cristian i-a răspuns că așa o fi, dar lui i se făcuse foame.
Șansa ultimă a unui cotoi dresat
Singurul om din toate blocurile din jur care-și scoate pisica la plimbare în lesă e dl Maricescu. 46 de ani, căsătorit, trei copii, ortodox și profesor de geografie, dl Maricescu e atît de ordonat și de socotit, încît își numără pînă și pașii pe care-i face cînd iese cu pisica la plimbare. Totuși, nu e o persoană înțepenită în socotelile pe care le face. De pildă, seara, numărul de pași ai plimbărilor sale depinde de ceea ce a mîncat în ziua aceea și de ceea ce dl Maricescu știe că va consuma la cină. Cum ar zice Cristian, vorbesc despre dl Maricescu la prezentul istoric.
Pisica lui, care de fapt e un cotoi portocaliu, cu șase pete albe și patru negre, dintre care una pe frunte, s-a molipsit în privința ordinii de la stăpînul său. Îl cheamă Cuc, de la căpitanul Cook, nu de la pasărea cenușie cu acest nume. Cotoiul merge întotdeauna la doi pași înaintea profesorului, pe partea dreaptă. Doar atunci cînd îl apucă nevoile, trage de lesă ca să și le facă undeva pe iarbă. Iarna, Cuc se simte bine doar în zăpada neatinsă de nimeni, ceea ce poate prelungi plimbarea lor cu cîteva zeci de pași.
Ne-am întîlnit de cîteva ori pe afară, dar cel mai des comunicăm prin semne, și miorlăieli de la distanță. El – de la fereastra din sufrageria apartamentului în care locuiește familia Maricescu, eu – de la bucătăria noastră. Așa am aflat de la el că dl Maricescu a luat hotărîrea să plece din țară, după ce a studiat îndelung ofertele de muncă în străinătate. Profesorul a aplicat pe net pentru funcția de director adjunct al unui hotel de cinci stele pentru pisici, din Australia. Ceea ce l-a ajutat să cîștige concursul au fost imaginile al căror protagonist era Cuc și pe care le-a trimis angajatorilor de pe telefonul său mobil. Au contat, firește, și engleza fără poticneli a dlui Maricescu și faptul că, fără să aibă și diplomă de veterinar, se pricepea să trateze bolile pisicilor, înainte de a fi duse la doctor, dar hotărîtoare au fost performanțele cotoiului său. Cuc era convins că, dacă n-ar fi fost el cu numele lui predestinat să ajungă în Australia și cu ceea ce era dispus să facă la îndemnurile dlui Maricescu, profesorului nu i s-ar fi oferit această funcție. Dar admitea și că, dacă stăpînul lui cel ordonat nu l-ar fi învățat toate cîte știa, chiar dacă numele lui era Cook, n-ar fi putut vedea Australia.
Apoi lucrurile s-au precipitat. Cu invitația de la patronii hotelului, profesorul s-a dus la Ambasada Australiei după vize. Cuc devenise mîndru de numele lui de cotoi din România care avea să ajungă la Sidney, în calitate de cotoi dresat care urma să fie dat de exemplu pisicilor de acolo și se descurca bine și atunci cînd dl Maricescu îi adresa comenzi în limba engleză. Doar că, într-o seară, după o vizită la Ambasadă, înainte de a primi vizele, socotitul domn Maricescu le spune celor din casă că a apărut un mic impediment. Cuc nu putea primi viză pentru Australia. În materie de semințe și de animale, australienii erau mai neînduplecați decît față de oameni. Dar, fără îndoială că, odată ajuns acolo, va reuși să convingă autoritățile că acest cotoi dresat, care știa și engleza, nu va strica echilibrul raselor de pisici australiene.
Cuc a rămas, așadar, în România, la București, în grija unei doamne care avea două pisici bine educate. Dar nu atît de bine învățate de stăpîna lor, încît să nu se urce pe masă, ceea ce Cuc n-ar fi făcut pentru nimic în lume. Iar după ce cotoiul le-a făcut pui amîndurora, nerecunoscătoarele au sfîrșit prin a-l izgoni din casă, de teamă că le-ar putea omorî puii, aidoma altor motani de acoperiș.
Așa a ajuns Cuc în apartamentul unor tineri căsătoriți care s-au lăsat cuceriți de el în timp ce se plimbau prin cartier. Cotoiul s-a dezvățat să iasă la plimbare în lesă și a descoperit ce minunat e să te sui pe masă, ca să-ți iei ceva de mîncare de acolo.
Chiar dacă dl Maricescu i-ar da de urmă, Cuc, care s-a deprins cu noul să nume, Gălbenuș, nu s-ar mai duce în Australia decît cu noii săi stăpîni, care nu-l scot în lesă pe stradă și nici nu vor să fie altfel decît un cotoi oarecare.
Momentul epilogului
Asta nu e o zi specială, dar e pentru mine o zi aparte. Pisicile își văd fiecare de treburile lor. Bătrîna Capacul vrea să fie lăsată în pace, ca de obicei, în timp ce Marțian cel negru o provoacă să se joace cu el. Capacul îl sîsîie plictisită, la fel cum ne sîsîie pe toți cînd ne apropiem de ea. Nicodim se uită pe fereastră la porumbeii care stau dincolo de geam, dar atît de aproape, și ciugulesc de pe pervaz ce le-a presărat acolo Daniela. Le-a învățat limba și îi îngînă de pe masa din bucătărie.
Nicodim pare prost, din cauza asta, dar după ce a căzut de cîteva ori de la fereastra din bucătărie, cred că mai curînd, așa cum a învățat limba porumbeilor, ar vrea să învețe și cum să zboare, uitîndu-se la ei. Pisica neagră, care n-are nici acum un nume, deși a crescut aproape cît noi, pisicile castrate, aleargă prin casă, în căutarea a ceva, dar n-a început să miorlăie în așteptarea unui motan. Marțian e prieten cu ea, ca și cum ar fi rămas un cotoiaș jucăuș, cu toate că a ajuns cel mai mare dintre noi. Atîrnă mai greu la cîntar și decît cățelele, dar îi e frică de Mița, cea care, dacă latră la el, îl face să se ascundă în șifonier.
Mița, însă, a descoperit că ar putea avea o relație sexuală cu mine. Și vrea să mă învețe ce ar trebui să-i fac dacă aș fi cîine. Asta face și afară, cînd o scoate la plimbare vreunul de-ai casei. Mița îi învață pe cățeii pe care-i întîlnește cum ar trebui să se comporte cu ea. Castrata cățea Tuică nu se ceartă cu nimeni, poate fiindcă nici nu face pe stăpîna aici, în casă. Ea nu ne latră niciodată, de parcă n-ar fi cîine.
Deși locuiește de mulți ani aici, se simte și azi tolerată de Mița. Așa că, în loc să se ia la harță cu ea, Tuică plînge atunci cînd e terfelită de Mița. Apoi, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, fuge prima să mănînce din castronul cu bobițe pentru cîini. Dacă e gol castronul lor, vine la castronul nostru, unde hăpăie tot ce găsește. De fapt, și noi mîncăm bobițele cîinilor, dar asta numai după ce Mița nu mai păzește castronul lor, în calitate de stăpînă a casei și a castronului.
Totul e ca de obicei, doar că, pentru mine, ăsta e momentul în care cred că trebuie să termin cu aceste povești. Nu că n-aș putea să fac și altele, ci pentru că, vorba lui Cristian cînd se ceartă cu el însuși la el în cameră, o carte se încheie atunci cînd vrea ea, nu cine o scrie. Iar Romanul Ochiului a ajuns la sfîrșit.
