Avanpremieră

Parazitul prietenos. Seria „Vlad Lupu” (I)

5.

Am crezut că mântuim repede cu el.
Marin Manta semăna cu Snoopy. Dar și cu una din acele creaturi cu trăsături umane şi animale abil amestecate care în strip-urile fantasy ale Sonjei Mireille aveau rolul să conducă persoane speciale în lumi speciale.
Mic de statură, cu părul parcă electrocutat, cărunt, dar mai puţin decât te-ai fi aşteptat la vârsta lui, mustaţă în semicerc, mai degrabă groasă, nu se spune „pe oală”?
Cel mai bizar lucru era casca de înot din capul lui, încă picurândă. Plus halatul de baie cu prosop pe umăr. Ieșea, după toate aparențele, de la piscină, de undeva dintr-o subterană secretă.
-Vai, am uitat că veniți…
-Așa ați spus și data trecută, domnu’ Manta, așa spuneți de fiecare dată, a sărit Melinda.
Sigur, era clar că Manta își bătea joc de noi. Doar ajunsesem până acolo, în sala de primire a acelui manor, a acelui conac renovat, așa, în stil Dracula. În sensul că lalele secuiești de pe fațadă ajunseseră să semene cu niște aripi de liliac.
Ideea e că trecusem fără probleme de paznicii de la poarta automată de la intrarea proprietății, care verificaseră în sistem și ne dăduseră drumul.
Venisem frumos, cu jeep-ul, pe aleea cu pietricele albe ca laptele, până la poarta imobilului de patrimoniu. În hol, cu spatele la ușa de după care se auzeau chirăituri de copii, ne întâmpinase un individ cu aer de chelner. Sau mai degrabă de bouncer, din ăla care stă cu pieptul la intrare ca bețivii să ricoșeze de-acolo ca mingile de tenis.
Spun asta fiindcă haina cu monogramă crăpa pe el şi în plus avea nasul turtit.
Individul ăsta nu se mișcase de acolo, abia dacă vorbise cu noi, dar dusese totuși la buze, în silă, un walkie talkie, și uite așa își făcuse apariția și Manta.
Care continua, cu același glas moale, prefăcut-stânjenit:
-Vă rog să mă credeți că am uitat… Pur și simplu… Vârsta…
-Uite, dânsul a venit de la Köln, special, de la Federația Europeană a…, se încăpățâna dulcea mea Melinda.
De dincolo de ușă masivă în fața căreia ne oprisem, zbierete de copii. Aveam senzația – dar asta probabil fiindcă văd în casete de comix, știi, mi-a rămas de la Sonja Mireille – că acolo stăteau să țișnească panglici colorate, confetti, fluturi vii.
C-o să se spargă o piñata sau ceva.

Știi că noi auzisem dinainte, de pe vremea Parazitului, de piñata? Am și folosit așa ceva, o pasăre de hârtie creponată pe care o spărgeam într-un sketch și exploda bomboane. Nu prea se mai găseau bomboane, știi. Penuriile lui Ceaușescu. Noroc c-am găsit unele expirate.
Iar noi repetam mecanic, ca niște handicapați: „Nu vrem bombe, vrem bomboane!”. Fiindcă, știi, Ceaușescu îi tot dădea cu chestia asta, cu lupta pentru pacea mondială.
Piñata, îți zic. Știam printre primii. De la – ia ghicește tu? – Válvarez, păi nu? El venise de-acasă, din Chile, cu chestia asta.
Acasă la Groucho Válvarez era o chestie din asta, o pasăre multicoloră, de hârtie creață, creponată.
Era prinsă, pe dinăuntru, pe ușa de la intrare.
OK, nu o piñata propriu-zisă, dar semăna.
O făcuse mama lui, ca să-i amintească de casa lor din Südamerika.
De familia de acolo, de tatăl lui Groucho, care nu mai exista, fiindcă dispăruse în Chile, demult, odată cu Salvador Allende.

Stai puțin… Ai răbdare cu mine… O clipă, nu mai mult… Mă deviază o… o imagine puternică… bruscă…
Mama lui Válvarez… Parcă îi simt parfumul…
Parcă îi văd gestul ăla… degetul care aluneca, inconștient, de pe nas pe buze, când își sprijinea cotul de brațul fotoliului, în sufrageria apartamentului lor de bloc…

Fascinantă…

Frumoasă…

Fascinantă…

Cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viața mea…

Deci, din spatele ușii, zbierete multicolore.
În timp ce Marin Manta – supertenismanul de masă, campionul XXL, singurul cu a cărui statuie s-ar fi putut probabil schimba soldatul ăla imens și încruntat de pe Strada Armatei Române din Sfântu Gheorghe fără să se dezlănțuie războiul interetnic – ne zâmbea blând, cu o nuanță de mov în mustață, netulburat.
Își ridicase casca de pe o ureche și își înfunda, prin prosop, un deget în ea.
L-a prins de braț cu un gest moale pe paznicul cu fălci puternice şi apoi, cu un glas şoptit, exagerat de politicos:
– Domnu’ Puşcaş, mata rămâi aici, știi ce ai de făcut…

Acuma, când spui și tu, cara Karina, Karina Ocarina, îmi dau seama că, într-adevăr, chestia asta suna amenințător. Numai n-am băgat de seamă. Eram atent la lipăitul șlapilor lui Marin Manta, în timp ce ne conducea la nivelul superior.
Adică, de o parte și de cealaltă a ușii în fața căreia așteptasem până atunci erau scări, de marmoră, cu balustradă sculptată. Manta a început să urce prin stânga, poate e important pentru acuratețea istorică. Și noi în urma lui, pînă într-o încăpere situată, practic, deasupra celei din care auziserăm chirăiturile.
De fapt, într-o cameră de primire, un salon, adică un săloi, he, he, o sală cât toate zilele, cu o masă lungă și scaune masive cu spătar stilizat, purtând un fel de Wappen, cum să-i spunem?, stemă, aşa, de pretins nemeș.
Blazon, asta e, igaz.
Cu inutil de multe scaune, de parcă am fi fost într-o simulare de Dieta Transilvaniei din filmele lui Sergiu Nicolaescu.

În sala unde ne-a condus Manta, undeva în celălalt capăt al mesei, mai ședea ceva personaj.
Simpla lui prezență acolo, în jilț, gata pregătit, arăta din nou că gazda noastră juca teatru când spunea că uitase de întâlnire. Adică, de fapt, ne lua peste picior.
Dar, Karina, prezența lui, a vicecampionului mondial, nu m-a impresionat în niciun fel. Mai degrabă mi-a trezit un fel de vagă compasiune. Ochii lui păreau că se uită câş. Deşi nu erai sigur de asta, te întrebai mereu dacă nu e o iluzie, dacă nu te domină imaginea repetată obsesiv la TV, în tot felul de retrospective, cu momentul lui de maximă concentrare de la Tokyo.
În general părea obosit şi stânjenit că trebuie să facă „asta”. Vocea lui avea o alunecare stîngace, aproape mângâioasă. Care-mi amintea că citisem pe net, când mă pregăteam pentru întâlnire, despre refuzul lui din ultimii ani de-a mai ieși în public.
Deşi, după cum citisem de asemenea, publicul larg avusese de mai multe ori inițiativa de a-i cere să candideze la preşedinția României.

Ar fi fost interesant.
Un fel de lider anti-carismatic.
Ştii cum e când îţi freci tare ochiul şi pe ecranul negru din spatele pleoapei vezi un fel de cerc luminos cu o pată perfect neagră în centru?
Ei bine, pata aia ar fi putut fi el.

În prima clipă am crezut că o să fie uşor. C-o să-l intimidez din prima cu reţeaua de organizaţii pe care o reprezentam, mai densă chiar decât rădăcinile stejarilor seculari ai codrilor secuiești.
M-am simţit deodată, cum spune neamţul, bemächtigt, împuternicit. Cel mai tare din parcare.

Parcare, da – în parcare îl văzusem mai înainte pe tipul ăla din fundul sălii, care avea să se bage în seamă foarte curând.

Marin Manta a făcut prima mişcare.
S-a focalizat pe Melinda, tot limbajul lui corporal era îndreptat spre ea, urându-i un fel de bun-venit care părea că nu se mai termină. Dar fără să sugereze c-amar putea lua loc pe jilțurile care oricum stăteau degeaba pe-acolo, în număr așa de mare.
Se uita la ea, cel puțin cu un ochi, chiar când mi se adresa mie. Cred că asta mi-a amintit de clipul tropical cu fiul lui, care avea ochii ciudat de depărtați.
– Also endlich treffen wir uns in Person, Herr Fartäsch…
Şi tot aşa. Vorbea fluent, fără mari greșeli de gramatică.
Ştiam că multe din afacerile lui erau legate de Germa şi că mulţi din ăia care voiau să investească în terenurile lui de golf erau grosse Kannonen din Bundesrepublik.
-Nu e nevoie, Herr Manta, i-am tăiat-o, crezând că-l iau prin surprindere. Ştiu româneşte. De altfel, sunt pe jumătate român. Numele e românesc, Fartaeş, după tată.
Manta a zâmbit în trecere şi… No, ar fi trebuit să-nţeleg, să-mi pice fisa, că avea tot dosarul și ştia tot ce era de știut despre mine.
Dar nu mi-a picat.
Așa că am continuat să mă cred deştept.

Știi, prima dată a fost mai nasol, cu tratamentul, cura, dezalcolizarea şi tot restul.
Unii spun că e chiar mai greu ca la Drogensüchtige, la dependenții de stupefiante, deşi, judecând după cei pe care i-am văzut când m-au internat în Germa… Aici, în județul Caraș-Severin, nu prea sunt.
Orele nesfârşite când simţeai că timpul nu se mai mişcă.
Nu doar că aveai greutăţi de plumb la picioare, ca scafandrii la 1900. Erai, Karina liebchen, erai cu totul și cu totul de plumb. Exact ca soldatul fără un picior de care-ți amintești tu de când erai mică.
Mona a citit odată un SF pe care voia s-o facem scheci, la Parazitul. Cu un savant care, din greşeală, se închide într-un agregat de dilatat timpul. Nu avea cine să-i dea drumul până dimineaţă, așa că îi rămâneau de așteptat acolo câteva sute de mii de ani…
Pricepi ce spun, așa-i? Adică, așa mă simțeam și eu.

Poate și fiindcă atunci mi-au aplicat constituția în stil nemțesc. Disciplină de fier. Acuma, a doua oară, aici, în județul Caraș-Severin, e mult mai uşor.
Numai că mi-e teamă să adorm. Különös. Am senzaţia că o să mă trezesc în descompunere, într-un așternut de nămol şi frunze. Nu mă sperie atâta chestia asta cât mă sperie faptul că nu mă sperie.
Că-mi vine să mă las.
E ca şi cum (nu pot să nu-ți mărturisesc), îmi face plăcere.

Cum era cântecelul nostru, pe vremea Parazitului prietenos, în care făceam mișto de lălăielile sentimentaloide de la Cenaclul Grasului?
Ce-aș vrea săăă fiuuu?
Pipi cald într-un pat de copiiil…

[…]

– Stimate domnu’ Manta úr…, a pornit Melinda dintr-o atitudine rezervată, de şcolăriţă timidă care trebuie să-i spună ceva neplăcut pedagogului.
O postură care o făcea delicioasă.
– … noi ştim că vreţi să porniţi próțes, că vreţi să folosiţi de toate armele ce aveţi, fiindcă desigur că sunteţi o mare personalitate în ţara noastră, desigur că şi secuii vă stimesc pentru ce aţi realizat, şi cum aţi câştigat acolo la…
A ezitat, puţin speriată, nu-şi mai amintea la unde anume câştigase omul din faţa noastră titlul de vicecampion mondial la tenis de masă.
– … la… Ölimpiadă. Dar nu e corect să intraţi peste munca noastră, peste efort de la atâţia oameni, din aşa multe părţi, care… Poate că nu ştiţi cum a cumpărat asociația această pădure. A fost o reţea de oameni peste tot in Éuropa, în şcoli, în licee, pe modelul cum a cumpărat pădure in Ámazonia. Da, mulţime de copii de la şcoli din țările scándinave… au adunat câte puţin bani, dar toţi la un loc au făcut sume mare şi au cumpărat pădure primară ca să lase aşa cum este. Să păstreze, să regenereze. Fiindcă pădure este plămân la Mama Geea. Şi aici la noi în Ardeal a fost la un moment dat cea mai mare pădure din Éuropa şi încă mai putem să salvăm măcar o fărâmă. Totul s-a făcut absolut legal, rendben, fiindcă avem coleg jurist care specialist la dreptul mediului, şi la Rómânia şi la Éuropa, la Uniune şi la Consiliu, şi internaţional. Şi ce vrem să spunem este că…, este că…
– Dragă domnişoară, a început Manta.
Melinda a mârâit scurt, o enerva chestia cu „domnişoară”. O enervau şi secuii când îi spuneau kisasszany.
Dar vicecampionul nostru s-a făcut că nu observă – deşi era clar că observase.
Strategia lui era să ne pună, prin orice mijloc, într-o poziţie de inferioritate. Mână de fier în mănuşă de catifea. Aşa că a mai apăsat o dată pedala, sau petala, am putea spune, fiindcă, așa cum stătea în fața noastră, în halatul de baie, cu casca pe-o ureche, omul avea şi ceva delicat, vulnerabil, de manipulator-cărăbuş:
– Dragă domnişoară…
De cărăbuș-filozof.
– … preţul lucrurilor începi să-l înţelegi în momente de cumpănă. Când totul atârnă de un fir de păr. De exemplu, atunci când soarta unei partide foarte importante depinde de ultima minge. Într-o asemenea situaţie, valorile încep să se recontureze. Vedeți, eu am învăţat să gândesc pe termen lung atunci când…

[…]

Melinda şi cu mine păream să funcţionăm în tandemul guter Bulle, böser Bulle.
De fapt, eu eram jenseits von Gut und Böse Bullen, poliţaii de dincolo de bine şi de rău.
Când, deodată, ne-am trezit cu tipul pe care nu-l băgasem în seamă până atunci. A apărut lângă noi, ştii cum? Cam cum vin ţintele alea de la poligoanele de tragere în filmele poliţiste. Golește eroul sau eroina, cu căştile pe urechi, un întreg încărcător, apasă pe un buton şi, djiiiiip, im Nu, instantaneu, vine ţinta la el.
Deci, ne-am trezit lângă noi, ameninţându-ne, cu celălalt personaj din sală. Intervenția i-am redat-o eu în amănunt, dar s-a pierdut în susurul duşului. Așa că mă rezum la ideea principală:
– Spune clar la Lege, un fond silvic neamenajat corespunzător şi neexploatat conform prevederilor în vigoare poate fi confiscat. Asta e, nu încap discuții.
Ar fi fost normal să empatizez cu Melinda, să particip, nu-i așa?, la indignarea ei. Striga, împurpurată, aproape făcând să vibreze cristalele candelabrului de deasupra noastră:
– Asta nu-i admisibil, domnu’ Hliza, dumneavoastră nu puteţi să ameninţaţi aici, este scandalos că sunteţi aici, dumneavoastră sunteţi procuror, n-aveţi dreptul să amestecați…
Dar de unde atâta indignare, cînd eu comutasem pe stupefacţie?
Mă cuprindea, ca un fel de frig, certitudinea că îl ştiam, că îl mai întâlnisem.
Probabil că momentul recunoaşterii ar mai fi întârziat, dacă în clipa aceea nu s-ar fi petrecut ceva foarte bizar.
În timpul discuţiei ajunsesem foarte aproape unii de alţii, eram ca un snop, legaţi prin pasiunile noastre de semn contrar.
Şi, deodată, ne trezim izbiți de ceva.
Un fulger globular străbate prin entitatea pe care ajunsesem s-o alcătuim, risipindu-ne care încotro.
Abia, în secunda următoare, când percepţiile mi s-au aşezat, am văzut că era vorba despre un băiat.
Copil sau adolescent, aproape imposibil de spus.
Cu o faţă palidă şi pistruită, cu păr cânepiu.
Și ținând în brațe, ca pe o gâscă sau ceva, din alea mari, leșești, cum avea prin curte maia de la Arpaș, un model de buldozer.
După ce trecuse ca furtună magnetică printre noi, deraindu-ne busolele, băiatul se oprise, ezitant, parcă tremurând. Cu gesturi lente de tai-chi, dar amintind şi de Jeremy Davies în rolul lui Tom-Tom din Million Dollar Hotel, se agăța de Manta şi scâncea:
– Dadu, dadu, dadu!
Vocea unui bebeluş disperat, părăsit, înfometat, suferind.

Singurul dintre noi rămas nedepășit de situaţie a fost Manta.

Cu aerul lui trist, de sediment imemorial, l-a luat pe după umeri pe copil, murmurând, cu un fel de dezamăgire stoică, resemnată:
– Domnu’ Puşcaş, ce s-a-ntâmplat, dom’ne? Ţi-am spus să nu se mai întâmple…
Pugilistul cu faţa ca un perete care ne condusese în „salon” își făcuse și el apariţia, răsuflând greu:
-Nu ştiu, a trecut pe lângă mine, nu ştiu cum a trecut pe lângă mine… Asistenta, doamna Mimi, cred că iar a adormit…

Ei bine, în momentul acela, zăpăceala şocului m-a dez-zăpăcit, m-a dez-căpăcit, dacă pot spune aşa.

A smuls dopurile care-mi blocau conductele memoriei.

Mi-a devenit clar de unde cunoșteam fața individului.

Clar de tot.

Căminul de azilanți, detaliile topografice, culoarele, intrarea, scările, uşile identice ale dormitoarelor.

Clanţele identice.

Aşternuturile identice.

Şi băile.

Că tot am feştelit-o mai înainte, la baie, cu reprotofonul şi tot restul. Bine că nu ţi l-am stricat.

WCuri fără lanț. Numai cu clapetă. Nu mai văzusem așa-ceva.

– El e Martin, nepotul meu, explica trist Manta. Mama lui, Hendrike, fosta soţie a lui fiu-meu, e… ea m-a… l-a lăsat la mine… Băiatul are o problemă, autism, crize de panică, imprevizibile… De aceea au venit copiii, să-l distreze… De la orfelinatul pe care l-a întemeiat aici în zonă… un prieten de-al meu… dar se pare că lui Martin îi e cam teamă de vizitatori…
Îmi mai amintesc că l-am auzit spunând (mie?, parcă mie, deşi nu avea sens, discuţia o purtase tot timpul cu Melinda):
– Credeţi-mă, nu am nimic cu aiurelile lui fiu-meu, nu e ceva șovin, nu am absolut nimic cu ungurii. Dimpotrivă, ce propun eu o să dezvolte regiunea, se vor crea locuri de muncă, vor veni investiții. Ce rost are să ţineţi un asemenea teren degeaba, să blocaţi resurse de dezvoltare pentru o utopie…?
Toate astea în timp ce-şi strângea nepotul la piept şi îi mângăia părul, care, probabil, i se încâlcise din pricina panicii.
Mă și mir că țin minte chestiile astea.
Fiindcă, în timp ce mă retrăgeam, centimetru cu centimetru, cu spatele, nu-mi puteam lua ochii din ochii individului căruia Melinda îi spusese – asta îmi tot răsuna în cap, cu ecou – „domnu’ Hliza úr”.

Când am coborât din sala de conferințe a lui Manta eram ca teleghidat. Melinda, lângă mine, nervoasă, îmbufnată, obsedată de cauza ei. Îmi venea să mă întorc în fugă și să-l strâng de gât pe Hliza, urlând la el:
-Ce căutai acolo? Ce căutai tu, mă, acolo, în Asylantenheim, dacă ești procuror?
Dar nu puteam scoate o vorbă. Fălcile îmi erau blocate. mă simțeam neputincios. Și mă uram pentru asta.
Nu i-am spus nimic Melindei, nici atunci, nici mai târziu.

Alături de noi cobora și majordomul Pușcaș cu tânărul Martin. Băiatul strângea la piept mașinăria aia și îmi mai arunca din când în când câte o privire înspăimântată.
Când am ajuns la nivelul inferior, ușile erau date în lături – probabil de când o zbughise copilul prin ele. Și am deslușit acolo o agitație de mâini și coifuri colorate. Când ți-am vorbit mai devreme despre senzația că vedeam prin ușă confetti și panglici creponate probabil mințeam. Mă mințeam. Atunci le-am văzut de fapt, și pe urmă memoria mea s-a jucat un pic.
Dar mai bizar încă a fost tipul pe care l-am văzut în mijlocul copiilor. Într-un fel de robă și cu o tichie pe cap, care-l făcea să semene cu Gaddafi, când venea în vizită la Ceaușescu.

Sau cu asta îl asociez mecanic, fiindcă hainele alea aveau, cumva, culoarea nisipului.

Oricum, era el.

Era Matthias Beutel.

Legenda rockului săsesc, sau mai precis kronștădtean, sau mai precis singurul cetățean al Țării Bârsei care a intrat serios în hall of fame-ul Republicii de la Bonn.

Beutel, nu-ți spune nimic? În patria germană a fost realmente celebru. OK, nu numai pentru tine, și pentru nemții din generația ta, e abgenutzt, cum să spun?, worn out, ofilit. Dar pentru sași, până azi, liebe Karinchen, chiar pentru teenagers, când fac câte o întâlnire, de exemplu la Dienkelsbühl, când apare el pe scenă, e delir. De-lir.

Dar ce naiba căuta aici?

Și masa aia, în jurul căreia erau adunați copiii – plină cu niște mașini ciudate. Nave spațiale, aș fi zis la prima vedere, dar de fapt cred că erau ceva buldozere teleghidate, care se înfruntau, pline de luminițe de semnalizare, în zbieretele micuților orfani…

Dar de-acuma, gata!
De-acuma, va trebui să te arăţi, cara Karina, ca să mergem mai departe.
Știu că ţi-am făcut zile fripte până am aceptat să ne vede und so weiter, dar acum ai început să-mi lipseşti.
Oricum, m-a impresionat de la început încăpățânarea cu care mi-ai luat urma până aici, în Banatul montan, în județul Caraș-Severin. Abilitatea cu care l-ai întors pe degete pe Edwin și l-ai făcut să-și spună unde sunt.
Dar dacă vrei să mai storci ceva de la mine, trebuie să mă-ntrebi, să mă provoci.

Apropo de nimic: tu ai făcut vreodată concurs de cine poate să strângă în gură mai multe seminţe de floarea soarelui – pe numărat cojile?
Noi făceam, în vremurile de aur ale Parazitului.
Şi ştii cine câştiga de obicei?
Cred că n-o să ghiceşti.
Mona.
Da, da, Mona.
Für alle Fälle, Mona.

Fragment din Moarte în Ținutul Secuilor, roman aflat în curs de apariție la Editura CRIME SCENE PRESS. Lansarea romanului va avea loc miercuri, 24 mai, ora 13.30, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest.

 

Despre autor

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu (n. 22 ianuarie 1966, Brașov) este un poet, eseist și romancier român. Este, totodată, profesor universitar la Facultatea de Filologie a Universității din București, specialist în teoria literaturii. A urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit în 1988 Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză). Între 1990 și 1991 a beneficiat de bursa Herder la Universitatea din Viena. În 1999 și-a susținut teza de doctorat cu tema „Postmodernismul - o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză„”. Este conferențiar la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Și-a început activitatea literară ca membru al Grupului de la Brașov (cunoscut și sub denumirea de „gruparea mașcristă”), format în anii `80 împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu. În timpul facultății ia parte la cenaclul Universitas al Universității din București, condus de profesorul și criticul Mircea Martin. A debutat în 1991 în volumul colectiv de poezie „Pauză de respirație” (împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu și Marius Oprea). Volume de poezie: „Efebia”, 1994; „Spălându-mi ciorapii”, 1994; Deadevă, 1998; Odă liberei întreprinderi, 2009. Eseuri: Modernitatea ultimă, 1998; „Semizei și rentieri”, 2001; „Inamicul impersonal”, 2001; „Un Bertrand Russell de respirație wagneriană” (studiu introductiv la Pupa russa de Gheorghe Crăciun, p. 5-15, 2007). Romane: „Balamuc sau pionierii spațiului”, 1994; „Teză de doctorat”, 2007; „Euromorphotikon”, roman în versuri, 2010; „Minoic”, 2011.

Scrie un comentariu