Portret al poetului la tinerețe: Ștefan Baciu (I)

În acest număr al Literomaniei (nr. 386), vă propunem prima parte a unui dosar consacrat scriitorului brașovean Ștefan Baciu (născut pe 29 octombrie 1918 și dispărut în 1993), în marginea documentarului realizat de Literomania în vara aceasta, la Brașov și București – „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”. În această primă parte, puteți citi articole semnate de: Ioana Pârvulescu, Raul Popescu și Yoshiro Sakamoto, precum și o serie de poeme din perioada românească a lui Ștefan Baciu. (Literomania)

„Sunt mulțumit că mi-am rămas credincios mie însumi și poeziei – și tuturor celor care au crezut în mine și în ea.”

Ștefan Baciu

Personalitate culturală complexă – jurnalist, eseist, cronicar, memorialist, poet –, Ștefan Baciu reușește un lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut cu atâta talent și dăruire: a dus cu el poezia românească în ținuturi străine, de poveste, ținuturi cum numai simboliștii mai imaginaseră, unde, păstrându-i esența – imaginarul și, implicit, lexicul românesc –, a transpus-o în contexte dintre cele mai ludice și exotice. Altfel spus, i-a dat o formă proprie, unică. Modernitatea și avangardismul acestei poezii nu ar fi existat, însă, fără cultul memoriei, un cult căruia „desțăratul” Ștefan Baciu i-a dedicat întreaga sa ființă.

Să nu uităm, totuși, că începuturile poetice ale lui Ștefan Baciu sunt unele timpurii și își au originea în Brașov, „orașul cu grădinile zidite în cărămizi de stele” („Copil de oraș”) – topos de referință mai ales în poezia scrisă în exil. În 1933, publică în revista „Răboj” poemul „Eu”, reluat în același an, de această dată în limba germană, în revista brașoveană „Klingsor”. Tot în 1933, înființează, cu un elan juvenil, efemerele reviste „Start” și „Stilet”. La nici 18 ani, în 1935, debutează în volum, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, cu „Poemele poetului tânăr”, care a primit Premiul Fundațiilor Regale și Premiul Societății Scriitorilor Români. Iată ce va scrie mai târziu referitor la acest moment în volumul „Praful de pe tobă”:

„Premiul Fundațiilor Regale, pe care, împreună cu Virgil Gheorghiu, pianistul și poetul de excepțional talent, și Simion Stolnicul, l-am luat în 1935, a făcut în presa literară din țară, pe drept sau pe nedrept, din mine, un copil-minune.

Pot să recunosc azi, cu distanța pe care mi-o dau anii și geografia, că în fericita mea copilărie din Brașov am fost copil, dar niciodată minune. Recunosc, desigur, că pentru criticii, profeții și diagnosticienii de meserie ai literelor românești de-atunci era din cale-afară de amuzant să facă pariuri, pronosticuri și profeții pe seama mea”.

Ce-i drept, volumul nu îl anunța pe viitorul poet al exilului, și nici nu avea cum. Cu toate astea, recunoaștem încă de-aici tendința de a amesteca poezia s-o numim populară, tradițională, cu un stil ceva mai îndrăzneț, mai modern, cel puțin ca imagistică, așa cum apare în chiar poemul care dă titlul volumui: „În seară să te-afunzi cu părul netezit/ De palma calmă a curentelor de munte/ Să dormi cu capul pe nadir, cu tălpile-n zenit/ Și-apoi să-ți scrii poemele țâșnind din frunte”. Entuziaste, plenare, ample, de sorginte expresionistă și simbolistă, poemele tânărului Baciu surprind prin curajul de a aduce în prim-plan eul poetic, de a reda în versuri uneori poate prea afectate, prea exaltate de trăiri adolescentine, acea dorință de a-și impune, cu fermitate, insistent, prezența. Nu lipsește nici drama specifică vârstei. Tinerețea este cântată ca o maturitate deja apăsătoare – să nu uităm că multe poeme din acest volum sunt scrise la 15-16 ani: „Şaisprezece ani, şaisprezece stele, tot atâtea deziluzii/ Mâine – nu mai am voie să umblu hai-hui/ Voi plânge după ani zece, când mâncam cruzii/ Pepeni, când mă plimbam de mână cu porunca nimănui.// Şaisprezece ani, nici o lacrimă dulce ca o turtă/ Fiecare cuvânt sobru, fiecare gest aritmetic calculat,/ Nădragi lungi, încopciaţi cu aramă pe burtă,/ Şi nici un copil de vecin neţesălat.// Nici o baie în pielea goală puşcă la gârlă,/ Nici un gând la cărăbuşi, sau la fata bolnavă;/ Să mă usuc pe mal lunecos şi umed, şopârlă;/ Să fac poeme în iarbă şi-n ţărâna jilavă.// Câţiva prieteni vor aduce în loc de bomboane/ Un sfat uzat, vor şedea la masă, vor vorbi nesiliţi,/ Vor fi palizi de inteligenţă şi de carte, ca nişte lampioane/ Şaisprezece cicatrice, şaisprezece ani de tâmplă lipiţi” („29 octombrie 1934” – data nașterii lui Ștefan Baciu).

Urmează, într-un ritm rapid, alte volume: „Poeme de dragoste” (1936), „Micul dor” (1937), „Drumeț în anotimpuri” (1939) și „Căutătorul de comori” (1939). În aceste volume, multe poeme sunt, deloc surprinzător, de dragoste. Regăsim aici scenariul iubirii neîmpărtășite, unul atât de bine cunoscut, de la romantici până la Minulescu. Fata dorită, numită „prietenă”, intră într-un joc steril al chemării și al dorinței, ceea ce duce la trăiri dramatice, cu note pe-alocuri patetice, ca în poemul „Vers grav”: „Spune-mi cu mâinile pe umeri sau pe suflet/ Tristeți, cuvinte albe, prietenă. Azi sunt bolnav,/ Și inima întreagă mi s-adună în răsunet/ Când te ascult, la fel de obosit și grav”. Toate aceste suferințe amoroase sunt asumate, trebuie spus, din perspectiva poetului. Ștefan Baciu știe deja că el chiar este poet, că dincolo de o mască, de un rol asumat, este vorba și despre un anume fel de a fi în lume, lucru înțeles mult mai bine peste doar câțiva ani. Cel mai bun exemplu în acest sens este, probabil, poemul „Poesis” din „Căutătorul de comori”: „Mă urc, scobor din munți lunari/ Speriu căprioarele, încalec cerbii/ Fluer haiducii, frații mei stelari/ Și dorm sub cap cu perna ierbii.// Așa e poezia mea: de dragoste și cer,/ Fierbinte, colorată, tinerească,/ Tot eu sunt grădinar, amant, oier:/ Pasc versul, îl iubesc și-l fac să crească”.

Se poate spune că mai toate volumele menționate mai sus sunt, cel puțin prin numărul de exemplare tipărite, ediții bibliofile, rarități, cum, de altfel, vor fi multe dintre publicațiile sale de mai târziu, din exil. „Micul dor”, de exemplu, apărut în 1937, la Brașov, are următoarea precizare: „S-au tipărit din această carte o sută de exemplare, numerotate de la 1-100 și purtând semnătura autorului. Nici un exemplar nu a fost pus în comerț. Primele 20 de exemplare conțin, în afară de text, un portret al autorului gravat în linoleum”. Este vorba de un portret de Karl Hübner, artist născut la Timișoara, dar care a trăit și a murit la Brașov, unul dintre membrii fondatori ai Asociației Artiștilor Germani din România Mare. Iată că mai putem numi un motiv pentru care volumele lui Ștefan Baciu sunt valoroase: artiștii care și-au adus contribuția la partea grafică a acestora. De-a lungul timpului, Baciu a colaborat cu mulți graficieni și pictori importanți, printre care Gheorghe Tomaziu, Ștefan Constantinescu, Mattis Teustch, Marcel Iancu, Jacques Hérold (Herold Blumer), Jean Charlot – ilustratorul revistei „Mele”, dar și al volumului „Ukulele”.

În 1940, apare „Cetatea lui Bucur”, volum care reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, o schimbare – pentru tânărul de 22 de ani, venit deja de câțiva ani la studii în București – în felul de a vedea și de a reda în versuri lumea din jurul său. Și nu spun întâmplător „lumea din jurul său”, deoarece aici se produce pentru prima dată în mod vizibil o mișcare dinspre interior spre exterior, care dă poemelor dinamism și culoare, tehnică rafinată apoi în poemele exilului. Astfel, avem în fața ochilor, în acest volum, un tablou viu, cu note concrete, al Bucureștiului interbelic, cu locurile lui cunoscute, Calea Victoriei, Șoseaua Kiseleff, Cișmigiul, Lipscani, și cu atmosfera sa tumultuoasă și cosmopolită: „La cinci, la șase sau la nouă/ Un radio urlă, cântul plouă.// La Londra jazzul delirează/ Și domnișoarele dansează.// – «Știi valsul, polca?» «Nu, știu rumba!»/ Luminile se dau de-a tumba,// Ca stele galbene prin spații/ În colț, berbanții domni, pudrații,// Beau whisky și vermouth cu paiul,/ Privind blazați întreg alaiul:// Un căpitan de intendență,/ Trei publiciști, o excelență// Și alt popor care asudă,/ de tari parfumuri sala-i udă” („Five O’Clock”).

Ștefan Baciu (1941) (Arhiva Muzeului Casa Mureșenilor)

În București, este prizonierul ritmului frenetic al capitalei, cunoaște mare parte din boemă – surprinsă cu nostalgie în poemele exilului –, frecventează asiduu personajele importante din lumea literară și editorială, personaje de care, trebuie spus, profită din plin, asigurându-se că nu va rămâne, indiferent de situație, fără un loc de muncă sau fără colaborări la diversele reviste literare interbelice din București și din provincie. A fost secretar de redacție la revista „Gândirea”, de unde pleacă după ce Nichifor Crainic află de întâlnirile clandestine ale lui Ștefan Baciu cu simpatizanți de stânga, unii membri ai Partidului Social Democrat – episod relatat spumos, dar fără urme de ranchiună, în „Praful de pe tobă”. Cu toate astea, Baciu nu a ezitat să scrie, trebuie spus, la reviste de extrema dreaptă, ca „Sfarmă-Piatră”.

Între 1938-1943, va fi redactor la „Universul literar”, supliment al cotidianului de mare succes în epocă „Universul”. Acolo, coordonează rubrica „Cântece noi”, unde îi va publica pe tinerii pe-atunci Ștefan Augustin Doinaș sau Ion Caraion. Impresionantă este amintirea pe care Ștefan Baciu a păstrat-o acelor ani și pe care o rezumă, cu emoție, evocând acea «Generație de Aur», cum a fost numită, de la „Universul literar”, într-un emoționant text din „Praful de pe tobă”:

„Au fost anii în care am scris nu numai acea evocare a orașului nou, care mi se părea monstruos de mare, editată în colecția «Universul literar», ci și «Căutătorul de comori», «Drumeț în anotimpuri», parte din «Caiet de vacanță», anii în care am făcut o serie de traduceri, plănuite pentru un volum cuprinzător – din lirica expresionismului german (Ivan Goll, prietenul de mai târziu, Kurt Heynicke, întâlnit apoi «via» Honolulu, Walter Hasenclever, Johannes R. Becher, Franz Werfel, Else Lasker-Schüler), anii Facultății de Drept, ai lăptăriei poetului Dumitru Cosma, ai restaurantelor «Balotă» și «Neptun» din Piața Buzești, unde, în nopți de neuitat, Maria Tănase începea să devină celebră, cântând acel tulburător «Mi-am pus busuioc în păr», anii în care am cunoscut-o pe Adina, fata sosită din Ismail, care cu zece ani mai târziu, când mă aflam peste hotare, avea să se sinucidă într-un mod de neînțeles pentru mine până astăzi, anii, mai ales, ai «Generației de Aur». Într-un cuvânt: splendizii, bogații, risipitorii, risipiții, glorioșii, nebunii, irecuperabilii ani ai «Universului literar»”.

În 1944, începe colaborarea cu ziarul social-liberal „Libertatea”, condus de Constantin Titel Petrescu. În 1945, se căsătorește cu Mira Simian, fiica unui fruntaș liberal, Dinu Simian, din Râmnicu Vâlcea. Între timp, mai publică, în 1943, „Muzica sferelor”, volum de sonete care a beneficiat, prin intermediul lui Ion Petrovici, de o sponsorizare, s-o numim așa, dintr-un „fond special”.

De asemenea, în 1946, deși este semnalat în multe locuri 1944 ca an de apariție, iese de sub tipar volumul „Cântecul mulțimii”, la Editura Partidului Social Democrat, cu un cuvânt introductiv de Ion Pas, volum care reprezintă, în parte, un fel de compromis eșuat al tânărului Baciu, aflat pe picior de plecare din România ca atașat de presă la Berna și care spera, în acest sens, că ajutorul lui Titel Petrescu, președintele Partidului Social Democrat, va fi unul decisiv, după cum a și mărturisit peste ani Ștefan Baciu însuși:

„La sugestia lui [Ion Pas, n.m.], strânsesem într-un volum o serie de poezii cu caracter antitotalitar, scrise de-a lungul tulburilor ani 1940-1944. Manuscrisul l-am intitulat «Cântecul mulțimii», și Pas programase publicarea lui în colecția recent înființată «Cartea omului liber», pe care o pusese pe roate în cadrul Editurii Partidului Social Democrat, pentru a publica o serie de volume în spiritul «generos», caracteristic literaturii de la «Lumea nouă», și mai ales de la «Șantier». Îl informasem, dinainte de predarea cărții în manuscris, că aveam de gând să cer o prezentare a lui Titel Petrescu, nu numai pentru că îl admiram ca pe unul dintre cei mai «generoși» (era, cu adevărat, de o generozitate fără pereche), ci și pentru că îmi spusese mai demult că îi plăcuseră poeziile din ciclul acela, unele apărute în suplimentul literar al ziarului, altele, încă dinainte de 23 august 1944, în reviste ca «Gluma», unde «ochiul cenzurii» nu era atât de vigilent.

Între timp avusese loc congresul partidului și social-democrația fusese scindată în așa fel încât Titel Petrescu a fost declarat «de dreapta», când de fapt reprezenta spiritul autentic al mișcării. Pus sub supraveghere și spionat la fiecare pas, devenise un lucru «periculos» să ai contact cu el. […]

În asemenea condiții, spunea Pas, o carte cu prefață de Titel Petrescu ar fi constituit, «negru pe alb», dovada cea mai binevenită pentru a închide – definitiv – orice posibilitate de plecare, și cum eu vorbisem deja cu Titel Petrescu, Pas a luat asupra lui delicata misiune de-a lămuri situația, lucru pe care a izbutit să-l împlinească.

Cartea a apărut cu câteva luni înainte să plec din țară, cu un cuvânt de prezentare de Ion Pas!”.

Poezia scrisă de Ștefan Baciu până în 1946, când părăsește, fără s-o știe, pentru totdeauna România, este una mai degrabă a tatonărilor, a numeroaselor influențe la care a fost expus atât în Brașov, cât și în București. Este o poezie în felul ei curajoasă, dar a cărei gravitate pare mai degrabă mimată, autentică doar în partea ei ludică, o poezie influențată de expresionismul german, de simbolismul românesc, de poeți ca Ion Minulescu sau Ion Pillat. După cum am văzut, sunt totuși câteva semne care-l anunță pe viitorul poet al exilului, poetul ludic și grav în același timp, cu profunzimi, dar și cu porniri de copil neastâmpărat și curios. Deși primit în lumea literară cu brațele deschise, în ciuda tinereții sale, poezia lui Ștefan Baciu nu a avut parte doar de texte elogioase – și aici mă refer, bineînțeles, la perioada în care a publicat în România, mai exact până în 1946. Într-o notă la antologia „Poemele poetului tânăr”, notă datată august 1951, Ștefan Baciu recunoaște, ușor amuzat, următoarele:

„Pe la sfârșitul lui 1944, un autor de versuri la comandă, cetind două din aceste poezii (din cele câteva inedite, care au apărut în presa vremii, dar nu au fost prinse într-un volum separat, inedite publicate apoi în antologia „Poemele poetului tânăr” – n.m.), le-a taxat drept «hermetice și obscurantiste». Câteva luni mai târziu, un fost poet, devenit critic progresist, a scris despre «Caiet de vacanță» (1945) că e atât de bucolic, încât «pare mai degrabă scris de o oaie, decât de Baciu». După câțiva ani de la opiniunea criticului, un veteran m-a asigurat că nu știu să scriu!”.

Despre această poezie au scris totuși laudativ G. Călinescu, în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, Pompiliu Constantinescu, Ion Negoițescu, iar în anii comunismului, Nicolae Manolescu a încercat o recuperare a acesteia, eșuată, prin antologia din 1968, „Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta”, aflată la vânzare în librării numai trei zile, și asta pentru că, pare-se, Eugen Jebeleanu, prieten, de altfel, bun al lui Ștefan Baciu în anii interbelici, ar fi reclamat forurilor superioare comuniste că în această antologie sunt prinși poeți legionari, ca Radu Gyr, Horia Stamatu sau Ștefan Baciu și, în același timp, nu sunt prezenți poeți comuniști, ca Beniuc, M.R. Paraschivescu, Banuș sau Jebeleanu însuși.

În fine, după 1989, s-a încercat o timidă repunere în circulație a operei poetice a lui Ștefan Baciu, dar totul s-a oprit spre sfârșitul anilor ’90. Astfel, în 1991, a apărut prima antologie de poezie, „Poemele poetului tânăr”, urmată, în 1993, apariție postumă, de antologia „Poemele poetului singur”, amândouă apărute la Editura Eminescu, cea care, de altfel, i-a publicat după 1989 și volumele de memorialistică. În 1994, la Editura Aldus din Brașov, condusă de doamna Astrid Hermel, bună prietenă cu Ioana Mărgineanu, sora poetului, a apărut volumul „Peste o mie de catrene. Sub Tâmpa… din Honolulu”, iar în 1997, la aceeași editură, volumul „Ich bin der sterne presseatache. 25 de poeme din Georg Trackl, traduse de Ștefan Baciu”, un volum bilingv, cu câteva poeme în germană de Ștefan Baciu. Să nu uităm faptul că poetul brașovean a scris poezie nu doar în germană, ci și în spaniolă, portugheză și engleză, multe dintre aceste poeme fiind probabil originale, nu transpuneri din limba română.

În primul volum al „Dicționarului general al literaturii române” scos de Academia Română, Raluca Dună dedică un capitol poeziei lui Baciu, iar în 2021, la Editura Academiei Române, apare antologia „O sută și una de poezii”, într-o ediție îngrijită de Alexandru Ruja, prima antologie de poezie din Ștefan Baciu, după 13 ani de la apariția volumului „Radiografia cuvântului dor”, antologia din 1998, de la Editura Aldus, o carte-omagiu, scoasă la împlinirea a 80 de ani de la nașterea poetului brașovean.

Foto: Ștefan Baciu (gravură în linoleum de K. Hübner)