Strada Castelului. Cîte lumi

Am trîntit poarta casei în urma mea şi gestul a stricat ceva în alcătuirea lumii, în starea de înceremenire a străzii, a oraşului ardelenesc în care pînă şi certurile între vecini par rupte din secvenţa aceea cu alergarea pe ţărmul mării din „Carele de foc”, secvenţă celebră, filmată cu încetinitorul…

Ruptă parcă din amorţeala aşteptării primăverii, o picătură de apă s-a desprins din streaşină, căzîndu-mi pe platon, pe umăr, explodînd apoi, împrăştiindu-se în toate părţile, pe lentila stîngă a ochelarilor, în mustaţă… În loc să mă fi deranjat, mi-a smuls un zîmbet, e clar, primăvara a îmbrăţişat zăpada de pe case, de pe stradă, iarna se scurge în amintiri, uite că a mai trecut o jumătate de an cu bucurii, cu supărări, cu împăcări, cu experienţe noi, cu descoperiri… Mereu descoperim ceva nou, la patruzeci şi opt de ani viaţa e la fel de plină de surprize ca la douăzeci, cine zicea că, după patruzeci, dacă te scoli dimineaţa şi nu te doare nimic înseamnă că ai murit? Desigur, vreun scriitor talentat a cărui viaţă s-a topit în scrierile lui, în cuvinte, în propoziţii şi fraze al căror principal merit este acela că sună bine şi asta înseamnă cititori, tiraje, glorie, uneori (dar rar) bani.

Am dat colţul străzii, aceeaşi iarnă-primăvară am găsit-o şi pe strada cealaltă, încă un colţ, şi apropierea de centrul vechi mi-a pus sîngele în mişcare, hai, du-mă la un tur al librăriilor, ce dacă-s închise, măcar să ne uităm în vitrine, eu şi sîngele meu să ne uităm în vitrine, auziţi, oameni buni, mai du-mă pe strada Republicii – uite că nu i-au schimbat numele, deşi în multe oraşe acest lucru s-a întîmplat încă din ’90-’91 şi fără ca asta să aibă conotaţii monarhiste, ci doar aşa, că venise vremea schimbărilor şi ce e mai uşor de schimbat decît un nume de stradă, că doar nu oamenii, nu gîndurile lor?

Am intrat în alimentară, mi-am luat sticla de bere pentru care ieşisem din casă, berea ca o vopsea cu care să-i pun mustăţi şi barbă singurătăţii mele, să mai rîd puţin de ea, că prea se uită ostentativ la mine de pe peretele ăla pe care, oriunde aş sta – în pat, pe scaunul de la masă, pe cel de lîngă sobă –, îl am în faţa ochilor, de parcă cine mi-a aranjat mobila a vrut cu tot dinadinsul să nu uit, să nu uit că sînt bătrîn şi singur, că…

La întoarcere am depăşit doi tineri care încadrau de-o parte şi de cealaltă, susţinîndu-i braţele, o femeie, probabil bunica, poate chiar străbunica… Erau un băiat şi o fată, tineri, aveau sub douăzeci de ani şi glasurile lor puternice, avîntate înviorau toată strada, o stradă veche, liniştită, umbroasă, pe care maşinile trec mai rar decît bat clopotele la biserica din capătul dinspre Poarta Schei. Hainele viu colorate ale celor doi contrastau – dar, culmea, combinaţia asta mi-a dat o senzaţie de viu, de real – cu negrul care o înveşmînta pe bătrînă din creştet pînă dincolo de încălţări.

Am mers o vreme în faţa lor, parcă pentru a-i mai avea puţin în preajmă, crezînd că, poate, şi tinereţea o fi vreo boală, una de-aia care se ia prin aer, şi, înainte de a reintra pe strada mea, am auzit următorul dialog, deşi nu-mi dau seama cum, n-am fost atent la ce-şi spuneau, sînt un om discret de felul meu, nu-mi place să mă bag în viaţa altora:

– Cîţi ani are? sună vocea joasă, dogită, ezitantă a celei ce părea a fi mai în vîrstă chiar decît mama…

– Şapteşcinci, răspunse, cu glas vioi, fata.

– Apăi, îi tînără!

Da, aşa a spus: apăi, îi tînără.

Cîte lumi există pe lumea asta…