Poza asta miroase a Dumnezeu

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

-Dacă nu sunteți cuminți și nu faceți liniște, vă trimit să dormiți lângă bunicul și bunica! îi avertizează mama pe Minu și Rumbi, care se tot frichinesc în patul mare, gonindu-l pe Morfeu cu râsete înfundate și gâdilături asortate.

Și ce e rău în a fi „pedepsit” să dormi cu bunicul și bunica? Puține lucruri sunt la fel de plăcute precum ghemuitul între bunici, cu căldura lor liniștitoare și adormitoare, și zumzetul dulce al sforăiturilor.

Da, dar când poți fi strivit noaptea chiar între mama și tata, bunicii devin brusc o amenințare pentru nepotoliții năzdrăvani.

-Hai să îi vedem un pic pe bunici cum dorm! îi propune Minu lui Rumbi, profitând de un moment de neatenție al părinților, care verifică dacă geamurile și ușile din casă sunt închise.

-Bine, dar nu rămânem la ei în pat, se asigură Rumbi, înainte să o ia pe urma fratelui său.

Minu și Rumbi se strecoară ca șoriceii în dormitorul bunicilor. Aici, se aud doar liniștea bătăilor de inimă și un țânțar nervos.

-Bunicul seamănă cu un cocoș! constată Rumbi, chicotind.

-Și de ce, mă rog? Bunicul nu are creastă, ca acel coleg al mamei de la serviciu. De fapt, bunicul nu prea mai are păr. Iar părul pe care îl are e alb. Eu nu știu să existe cocoși albi, îl contrazice Minu pe fratele său mai mic, cu argumente solide.

-Și ce dacă nu sunt cocoși albi? Bunicul stă drept ca un cocoș, chiar și când doarme! Asta e important, închide Rumbi discuția.

-Cocoșul-bunic! râde și Minu, uitând de toate argumentele lui de frate mai mare și ștampilând cu un pupic obrazul bunicului. Bunicul nu se trezește însă, pentru că înghițise un pic mai devreme somniferul jocului cu nepoții.

-Atunci bunica e soția cocoșului. Deci, e găina! exclamă Rumbi, care simte că a mai aflat o taină a Universului, acum că a văzut cum dorm bunicii (de obicei, el adoarme înaintea lor, dar acum, se simte stăpân peste somnul bunicilor).

-Plecați imediat din dormitorul bunicilor, nu îi deranjați! îi cheamă glasul sever al mamei înapoi în camera lor.

Mamei îi plac mult regulile. Somnul e somn. Iar somnul bunicilor… e somnul bunicilor. Nimeni nu se poate pune cu el. Nici nepoții. Nici măcar bunicii!

-Mami, dar bunicul a fost și el mic? vrea să știe Minu, în timp ce se vâră la loc în așternut (în cel din camera părinților, să ne înțelegem).

-Normal, cu toții am fost mici, răspunde mama. Chiar și bunicul.

-Și bunicul nu avea părul alb când era mic, nu-i așa? continuă Minu.

-Nu, îl avea la fel de frumos ca al tău acum, zâmbește mama, încercând în sinea ei să își amintească dacă bunicul avusese, de fapt, vreodată părul altfel decât alb. Toate imaginile cu bunicul-tată din copilăria ei sunt însă învăluite în albul părului său. Câți ani are tatăl tău? E bătrân, nu-i așa? o iscodeau copiii, la joacă, atunci când el venea în curte să o cheme acasă. Degeaba încerca să le explice copiilor că tatăl ei avea părul așa alb de când era tânăr, pentru că unii tați albesc mai repede, de griji sau, poate, de bucurie. Copiii râdeau, credeau că tatăl ei e deja bătrân și o priveau cu puțină milă, fălindu-se în sinea lor pentru cât de tineri erau tăticii lor. Dar priviți-i fața, insista ea! Nu vedeți ce tânără e? Fața contează, nu părul, încerca ea să îi corecteze pe copii, dar lor nu le mai păsa, pentru că se întorseseră deja la leagăne și tobogane și ping-pong, și nu mai conta dacă părul tatălui ei era alb sau nu era alb.

Mama se gândește că părul tatălui ei era alb de atunci pentru că se pregătea să devină bunic, o funcție pentru care ai nevoie de grație și pricepere, dar și de… un chip pe măsură. Părul lui alb era ca un fel de confirmare oficială că avea onoarea, la un moment dat, să devină bunic. Și toată lumea trebuia să afle asta, încă de atunci.

-Auzi, mama, dar bunicul a supt lapte când era mic? se interesează și Rumbi, pentru care e mereu foarte important să afle dacă toți membrii familiei fuseseră hrăniți cum trebuie la vremea lor.

-Nu știu, recunoaște mama. Dar puteți să îl întrebați pe el mâine dimineață, când se scoală. Eu însă cred că, din moment ce a ajuns bunic, a băut lapte când era mic.

Rumbi se dă iar jos din pat. A observat o poză-album pe birou și i-o dă mamei. E o poză de familie făcută în ziua în care Rumbi a fost botezat.

-Uite, mama, suntem toți aici, observă el mulțumit. Mama, tata, bunicul, bunica, buni, Minu, nașul, nașa. Și eu sunt aici. Dar sunt bebe mic aici.

Rumbi duce dintr-o dată poza la nas și o miroase. Apoi i-o întinde mamei.

-Zi-mi, a ce miroase? o îndeamnă el atotștiutor.

-A cărți frumoase? își încearcă mama norocul.

-Nu, mami. Tu chiar nu simți? Poza asta miroase a Dumnezeu! cu luminițele din ochi, doi licurici sclipind în camera pregătită pentru somn. Hai, mai miroase-o din nou!

Mama închide ochii și apropie poza de nas. Cum de n-a simțit până acum? Poza asta miroase a laptele din copilăria bunicilor și a laptele pe care l-a dat, cu trupul ei, lui Minu și lui Rumbi. Și mai miroase a părul alb al bunicului, care va rămâne însă mereu și tătic. Miroase a zâmbete jucăușe de năzdrăvani prin plapumă și a mâini ocrotitoare care duc copiii la culcare. Miroase a iubire. Rumbi are dreptate. Poza asta miroase a Dumnezeu.