Strada Castelului. Curăţenie

Mă întorceam de la alimentara din colţ, sacoşa valsa în mîna mea, berea îmi surîdea din sacoşă, strada îmi făcea ochi dulci, mai dulci chiar decît soarele care, îndrăzneţ, mă mîngîia pe creştet, şi viaţa era frumoasă, frumoasă… Viaţa mea. În ziua aceea. Ce face primăvara din om!

Pe celălalt trotuar, două fete săltau vesele, ieşite parcă din poezia lui Topîrceanu, rîdeau şi rîsul lor se asorta cu rucsacii de pe umeri, cu blugii lor evazaţi, cu părul lung, împletit în zeci de codiţe – cică stau cu orele pînă-şi fac chestia aia în cap!

Aproape că le ajunsesem, mai aveam două case pînă la casa mea, cînd ele s-au oprit în faţa unei porţi deschise. Poarta, înaltă ca toate porţile de pe stradă, ca toate porţile de pe toate străzile din vechile oraşe ardeleneşti, era deschisă, cum ziceam, şi în clipa aceea mi-am dat seama că era sîmbătă şi Florica făcea curăţenia ei obişnuită.

Florica, vecina mea. O femeie la vreo cincizeci de ani, cu părul albit şi prost ascuns sub vopseaua pe care niciodată n-am văzut-o proaspătă, uneori aveam impresia că dinadins nu se vopseşte la rădăcina părului, de parcă ar fi spus da, am părul alb şi nu mi-e ruşine de asta, am albit frumos, muncind, trăind, făcînd curăţenie în fiecare sîmbătă. Curăţenie-curăţenie, numai că Florica nu făcea orice fel de curăţenie. Cînd făcea Florica treaba asta, apăi o făcea temeinc, cu spălat geamuri, bătut covoare pe bătătorul din curte, cu măturat pînă şi poarta – că doar n-o să iasă cu aspiratorul în stradă! Nimeni nu mai făcea curat pe strada noastră ca Florica. Femeile o invidiau, bărbaţii intrau în case morocănoşi, aşa e, mereu se găseşte cîte una mai frumoasă, mai tînără ori mai harnică decît nevestele noastre şi poate de-aia a şi zis scriitorul ăla că „orice bărbat însurat, cînd vede o femeie frumoasă, se simte păcălit”, sigur de-aia.

Cînd cele două fete s-au oprit în dreptul ei, Florica ştergea cu o cîrpă mînerul porţii, un mîner uriaş, parte a unei instalaţii uriaşe care se lăsa desferecată numai şi numai cu o cheie de tot uriaşă, nici nu-ţi venea să crezi că mai există azi astfel de chei… S-a oprit din treabă, s-a uitat la ele, cînd la una, cînd la cealaltă, la părul lor, la rucsacii de pe umeri, la blugi, iar la păr, aştepînd să fie salutată, încercînd să nu rămînă cu privirile lipite de părul lor, nu era frumos, nu, nu era.

Pe trotuarul celălalt, o tînără ascunsă parcă cu totul în spatele unei pălăriuţe din acelea care se vînd mai încolo, pe strada Republicii, făcea de zor fotografii caselor, acoperişurilor, basoreliefurilor din pereţii caselor… Turişti! Nu contează anotimpul, că-i iarnă, că-i vară ori ce-o fi, ei ca japonezii: ţac! ţac! ţac! Fata s-a îndepărtat şi totul s-a făcut din nou ca mai-nainte, de parcă nici n-ar fi fost fata aia pe-acolo.

– Săru’ mîna, tanti Florica, ce mai faci? – a întrebat una dintre fete, care o cunoştea mai bine, mama ei fiind colegă cu Florica la Prefectură, clădirea aia mare din centru, cu steag deasupra, aia unde se-adună muncitorii şi fac scandal ba că-i privatizează, ba că lefurile sînt prea mici, aia căreia îi sparg ei de fiecare dată geamurile cu bucăţi de macadam, pînă şi pe cele de la etaj le sparg, de zici că au luat cu ei şi campionii balcanici la aruncarea greutăţii că, altfel, cum dracu’ să arunci ditamai bolovanul să spargi geamurile de la etajul doi?!

– Păi, ce să fac, Mirela? Fac curăţenie, că poate o veni vreun băiat să mă ceară lui maica.

Florica, vecina mea care stă la două case mai încolo şi face curăţenie în fiecare sîmbătă, de treizeci de ani…