„Femeia și copilul” de Adelheid Duvanel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Femeia și copilul” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

Femeia și copilul

Adelheid Duvanel

Lângă femeia cu fața de vulpe, la același parter, scheuna un câine în fiecare zi, obsedant, luând-o mereu de la capăt și-n timpul nopții, iar femeia gândea c-ar fi urletul unui lup.

Când femeia cu copilul ei se aflau jos, pe stradă, ea vedea prin parapetul podului de fier cele două turnuri ale catedralei la mare depărtare. Această priveșiște îi producea o impresie consolatoare pentru că spunea: „Eu trăiesc într-un ghetto”. Locuia într-un cartier aflat la marginea orașului, alcătuit din blocuri cenușii. Aici sunt locuințe oferite de guvern celor nevoiași. Locuia la etajul patru; nu exista lift.

Aerul și cerul erau, în fiecare zi de cotombrie, ca umplute cu fum, în spatele ferestrelor ardeau lâmpi galbene. Frunzele veștede zăceau pe pământ ca niște păsări moarte cu aripile desfăcute. Copilul femeii a spus scurt, odată, în timp ce-i ședea pe genunchi: „Inima ta miroase atât de plăcut!” Acum întreabă, abia trezit din somn: „Locuim aici? Nu mai trăiesc și alți oameni în această locuință?” Femeia meditează întotdeauna la întrebările copilului. Fetița cu părul cafeniu și cu o privire chiorâșă ieși, o clipă, din câmpul vizual al femeii: începu să se învârtă în cerc pentru a vedea copilul, dar avu o mișcare atât de rapidă încât nu l-a putut zări. Aceasta a fost o întâmplare înspăimântătoare.

Femeia aștepta cu copilul în stația de tramvai; pe banca din lemn gălbui erau scrijelite, cu negru, următoarele: „Atenție! Cititul te prostește.” Trebuia să ajungă la biroul pentru ajutor social; și-a notat tot ceea ce avea nevoie: ciorăpei scurți pentru copil, detergent și alte câteva lucruri. Își încrucișă brațele peste piept și-și atinse cu palma mâinii drepte obrazul stâng, iar cu cea stângă obrazul drept. Așa, fața ei de vulpe părea un tablou într-o ramă. Copilul vorbea fără întrerupere. După ce terminau cu biroul pentru ajutor social, copilul voia, de fiecare dată, la restaurant. Îi îndeplini dorința și în ziua aceea. Se minună de cât de curate erau unghiile clienților; găsea faptul că toți aveau timp pentru îngrijirea unghiilor, interesant. Copilul își arsese degetul mare de la mâna dreaptă în urmă cu câteva zile; la întrebările duioase ale femeii, răspunse: „Mi-am ars degetul cu o ceapă sau cu un usturoi”. În restaurant, copilul își bău paharul cu apă minerală și ieși, așa cum făcea de fiecare dată, pentru a o aștepta pe femeie în fața restaurantului. După ce femeia plăti băutura și păși în fața ușii, descoperi că dispăruse copilul. Femeia tremura din tot corpul.

Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)

În imagine: Adelheid Duvanel, KEYSTONE/INTERPHOTO/BRIGITTE FRIEDRICH (sursa: aici)