Traduceri

Ţara aceasta care-ţi seamănă

Vă propun mai jos o secvenţă din primul capitol al romanului Ţara aceasta care-ţi seamănă de Tobie Nathan (traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan, Editura Ibu Publishing, Bucureşti, 2016), roman care a obţinut Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români în 2015. Romanul lui Tobie Nathan (aflat pe lista scurtă Goncourt în 2015) reprezintă o adevărată saga – întinsă pe două generaţii –, care surprinde istoria Egiptului în prima jumătate a secolului XX, din perspectiva destinului dramatic al comunităţii evreieşti din Egipt (o comunitate veche, de pe vremea faraonilor Antichităţii, alungată în anii ’50, odată cu ascensiunea politică a grupării Fraţii musulmani). În prezent, aproape că nu mai există evrei egipteni, condamnaţi cu toţii să ia calea exilului. Tobie Nathan (care a venit la Bucureşti în 2016, pentru a participa la decernarea Premiului Goncourt – Alegerea studenţilor români pe 2016) este etnopsihiatru, născut în Egipt şi stabilit în Franţa – iar cartea trasează, într-o anumită măsură, şi propria lui biografie (ficţionalizată, desigur). Ţara aceasta care-ţi seamănă este un roman care ne revelează istoria modernă a Egiptului, ţara aceasta mitică, pe care o cunoaştem prea puţin, mai degrabă ca splendidă civilizaţie antică şi ţară a faraonilor. (Adina Diniţoiu)

Tobie Nathan şi Adina Diniţoiu la decernarea Premiului Goncourt-Alegerea studenţilor români 2016, la Institutul Francez din Bucureşti, octombrie 2016

’Haret el Yahoud (capitolul I)

Egiptenii sunt nişte canibali. Priviţi cu atenţie o sămânţă de bob; uitaţi-vă la ea mai de-aproape, o să vedeţi cât de mult seamănă cu un foetus. Din Antichitate încoace, egiptenii mănâncă seminţe de bob[1], mănâncă foetuşi. Mama mea se numea Esther. Trebuie să fi mâncat o mulţime de foetuşi din aceştia înainte să fi rămas însărcinată ea însăşi…

Esther se trezise înainte de răsăritul soarelui, ca în fiecare dimineaţă. Pregătise cafeaua la lumina unei lumânări, o cafea neagră, foarte neagră, în kanaka, micuţa cafetieră cu coadă lungă. După care preparase foul-ul. Cu ajutorul unei furculiţe, a strivit boabele fierte, vărsând peste ele un strop de ulei de măsline, şi a adăugat bucăţele mici de ou fiert, tare. A adulmecat, apropiindu-şi faţa. Mirosea bine dimineaţa aceasta fericită. Nu se întâmpla în fiecare zi să poată mânca la micul dejun bob şi ou fiert. De obicei, aveau o simplă lipie şi un bol cu ceai aproape translucid. Însă în ajun, trecuse pe la mătuşa ei, Maleka, şi ea insistase să-i primească darul. Esther o refuzase, desigur… Nu deveniseră, totuşi, nişte cerşetori! Din mândrie, aşadar, dar nu numai…, şi din politeţe! Cadourile nu se acceptau decât dacă erai constrâns. Trebuia ca celălalt să ţi-l strecoare în buzunar, să arate că, în caz contrar, se supără, să jure că e în joc onoarea lui, ba chiar viaţa lui… „Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să iei boabele acestea; trebuie!”, „În nici un caz! N-avem nevoie!”, „Pe viaţa mea! N-o să ieşi de-aici, dacă nu…” Abia atunci, după mai multe încercări şi mai multe refuzuri, puteai accepta darul, ca şi cum ar fi fost împotriva propriei tale voinţe. O politeţe sofisticată, care îl pune pe cel ce dăruieşte în postura de a implora ca darul să fie primit. După toată târguirea, se întorsese acasă cu un coş de boabe uscate, curmale, cafea şi pastă de caise, această delicatesă care era numită aici „astrul lui Dumnezeu”.

Nu-i spusese despre toate acestea lui Motty, soţul ei. S-ar fi înfuriat, cu siguranţă. Ar fi ieşit, poate, trântind uşa. O mai făcuse. Şi ea ar fi trebuit să se ducă să-l caute pe străduţele din Mouski. Când ieşea singur, era din cale-afară de îngrijorată. Pusese, aşadar, bine proviziile, şi aşteptase ca el să adoarmă pentru a pune boabele la înmuiat; le fiersese odată cu primele raze ale răsăritului.
A aranjat totul pe un platou şi s-a dus să se aşeze pe marginea patului, aşteptând ca aroma mâncării să se strecoare în visul soţului ei. Stătea nemişcată, cu ochii privind în gol, gândindu-se la tristeţea pe care o simţise în ajun. Pentru prima dată, Motty rămăsese tăcut toată seara. O lacrimă îi alunecase pe obraz. Ştia ce-l preocupa; asta nu era bine. Un cuplu, era ea încredinţată, îşi datora existenţa numai bucuriei. Şi trebuie spus că, de şapte ani încoace, de când se căsătoriseră, avuseseră parte de aşa ceva.

La douăzeci şi unu de ani, Esther era deja femeie. Sânii şi fesele rotunde i se ghiceau sub rochia uşoară de bumbac, părul negru cu reflexe roşcate îi cădea în plete pe umeri, ca unei amazoane, chipul îi era deschis, buzele proaspete şi pline, şi felul acela de a merge, ca şi cum picioarele i-ar fi plutit câţiva centimetri deasupra pământului… Ah, chiar putea să stârnească dorinţa bărbaţilor! Dar fără ca ea să fie conştientă de asta, fiindcă în ce-i privea pe bărbaţi, Esther nu se gândea decât la al ei. Pe ’Haret el Yahoud, „străduţa evreiească”, nimeni nu era fericit în căsnicie. Oamenii se căsătoreau tot aşa cum respirau, cum mergeau sau cum mâncau bob şi ceapă, şi pentru că venea momentul s-o facă. Şi ei doi se căsătoriseră la fel ca ceilalţi, însă obţinuseră şi dragostea ca bonus, un dar de la Dumnezeu, fără îndoială.

La vremea aceea, ea avea paisprezece ani, iar el – dublu. Erau veri, desigur, dar nu se jucaseră niciodată împreună, pentru că diferenţa de vârstă era prea mare; nici măcar nu-şi vorbiseră vreodată. Era frumos. Părea uriaş în galabeya sa imaculată, însă era orb din cea mai fragedă copilărie… de la trei ani, dintr-o infecţie netratată, cum erau atâtea. Ochii lui erau limpezi, prea limpezi, două perle stinse, şi fixe. Ea era tânără, o gazelă; lumea o credea nebună de când căzuse, la cinci ani, de la înălţimea unei terase aflate la etajul al doilea. Îşi pierduse cunoştinţa. Crezuseră că a murit. Toată lumea de pe străduţă se strânsese şi, în timp ce familia plângea în faţa micului corp fără suflare, un câine – o căţea, fără îndoială, dar nimănui nu-i trecuse atunci prin cap să verifice – venise s-o lingă. Se scurseseră astfel câteva minute bune, oamenii loviţi de stupoare – faţă în faţă cu animalul mânat de simpatie. Încetul cu încetul, degetele copilei începuseră să tremure, întâi cele de la mâna dreaptă, apoi cele de la mâna stângă. Piciorul ei drept tresărise. Fetiţa deschisese un ochi şi pronunţase fraza aceasta ciudată: „El are putere!”. Despre cine vorbise? Crezuseră, la început, că se referise la căţel; îl căutaseră, dar dispăruse, alungat de pietrele pe care le aruncaseră copiii în el.

– E un miracol! strigase Nafoussa, mama lui Esther… „El are putere”… Asta a spus, nu? Vorbea despre Dumnezeu, care a venit s-o trezească la viaţă când ea era deja moartă. Nu spunem noi, în fiecare zi, în rugăciune: „Binecuvântat fii tu, Doamne, care îi faci pe morţi să învie”?

Bătrânele au încuviinţat din cap. Dumnezeu o trezise la viaţă pe micuţa aflată deja în drum spre paradisul de dincolo. Însă Maleka, sora mamei sale, mătuşa invidioasă cu ochii limpezi ca jadul, venise deîndată cu o altă interpretare:

– „El are putere”… Da, aşa a zis. Cred că se referea mai degrabă la un demon (iar pe demon l-a desemnat, evident, în arabă: ’afrit), care a intrat în ea cât a fost inconştientă. Căci atunci când îţi pierzi cunoştinţa, nu mai există nici un paznic care să stea de strajă în pragul sufletului. Aţi văzut cum a venit câinele ăsta s-o adulmece şi s-o lingă? Şi-a recunoscut semenul, fără să stea pe gânduri!

– Fără să stea pe gânduri…, a repetat mama lui Esther, cu un aer ironic, fără să stea pe gânduri… Oh, draga mea!

Din ziua aceea, timp de aproape un an, Esther s-a purtat ca şi cum s-ar fi izolat de lume. Aşezată pe pat, nu asculta nimic, nu mai învăţa nimic, se legăna ore întregi dintr-o parte în alta, pronunţând din când în când nişte fraze într-o limbă de neînţeles. Fără îndoială că sufletul i se desprinsese de trup când căzuse de pe terasă… L-au întrebat pe Mourad, rabinul, care, pentru că frecventase o vreme Alianţa israelită universală, îşi propusese să eradicheze vechile superstiţii ale evreilor amărâţi din ghetou.

– A suferit un şoc, le-a retezat-o rabinul, asta-i tot! E un traumatism…

Cuvântul „traumatism” îi impresionase…, un termen medical care părea să explice totul şi pe care îl repetau de fiecare dată când comportamentul lui Esther îi speria. „Şşt… are un traumatism…” Pronunţau „traumatizm”.

– Lăsaţi-o în pace, i-a certat Mourad, la vizita următoare, în câteva săptămâni va fi la fel ca înainte… traumatismul e ca o rană, o rană a sufletului. E nevoie de timp ca să se cicatrizeze.

Rabinul avea dreptate, Esther a ieşit, în cele din urmă, din letargie. Dar s-a şi înşelat: nu timpul a vindecat-o, ci moartea mamei sale, care a acţionat asupra ei ca un nou traumatism. Sett Nafoussa, cea nesocotită, fusese răpusă de o febră tifoidă în câteva zile. (Sărmana! S-o aibă Dumnezeu în paza lui!) Au văzut-o atunci pe biata fată ieşind din letargie, luând frâiele casei, ocupându-se de cei doi fraţi mai mici, făcându-le de mâncare… Devenise la fel de vioaie ca înainte, învârtindu-se de la un vecin la altul, alergând de colo-colo pe străzi. Iar familia îl ironiza pe rabin: „Un traumatizm i-a luat minţile şi tot un traumatizm a adus-o înapoi. Cum se spune în arabă: frica tot prin frică se vindecă!”. Rabinul pleca înălţând din umeri, mormăind în barbă: „Dar nu e oare Dumnezeu cel care a creat ştiinţa? Şi de ce nu vor să creadă în ea?”.

Deşi revenise printre oameni, Esther se întorsese cu un comportament straniu din călătoria ei în lumea demonilor. Spuneau despre ea că e „de-a-ndoaselea”; pretindeau că ’afrit, demonul acela născut din mâlul Nilului, care intrase în ea atunci când se prăbuşise de pe terasă, o întorsese pe dos ca pe o şosetă care trebuie cârpită. Fiindcă purtarea ei era opusul celei pe care ar fi trebuit s-o aibă o fetiţă. Înjura ca un negustor de apă, dând drumul la o cascadă de cuvinte deocheate, insultându-i pe adulţi pe stradă, ba chiar şi pe bărbaţii din familia ei. Nu era blândă decât cu animalele – şi nu cu toate! –, mai ales cu un pisoi negru, vagabond, căruia i se vedeau oasele de slab ce era, un pisoi cu blana jumulită şi privirea sălbatică, de care numai ea reuşea să se apropie. Mătuşa Maleka, ce-i devenise tutore după moartea mamei sale, spunea întruna: „Cum o să reuşim s-o mărităm pe fata asta? O golancă mică, fără educaţie şi pe jumătate nebună… N-are decât să se mărite cu pisoiul ei!”.

Când a avut primul ciclu menstrual, a făcut o nouă criză. Şi-a pierdut cunoştinţa, iar de data asta nici un câine rătăcit n-a mai venit să o aducă înapoi din lumea morţilor. A stat aşa, absentă printre oameni, o zi şi o noapte întreagă. Deîndată ce şi-a recăpătat cunoştinţa, s-a târât până în aşternut şi a zăcut la pat vreme de o lună, fără să vorbească, fără să mănânce, să bea ori să-şi facă nevoile. Au crezut, a doua oară, că o să moară. L-au chemat pe Mourad, rabinul, la căpătâiul ei. „Spune rugăciuni ca să-i alungi pe diavoli!”, îi cereau Maleka, Adina şi Tofa’ha, cele trei mătuşi ale lui Esther. Rabinul a refuzat. Ce rabin straniu, care să nu creadă în rugăciunile miraculoase; ele credeau în asemenea rugăciuni, sigur că da!… În sfârşit, nu credeau atât de mult, dar ştiau că rugăciunile astea contribuiau la ordinea lumii. Iar el s-ar fi zis că voia să distrugă această ordine. Au insistat, evocând amintirea bătrânului rabin care murise de dizenterie, cel care avea mână binecuvântată. Mâna aceea pe care o folosea ca să vindece, dar cu care nu ezita niciodată să pipăie fesele tinerelor fete.

– Entebi, Dumnezeu să-l aibă-n paza lui, hoţomanul, ar fi făcut o amuletă…

– Da! Şi i-ar fi prins-o pe veşmânt…

– Chiar sub piept, în dreptul inimii. Era un rabin adevărat!

Mourad n-a vrut să înceapă o discuţie filozofică la căpătâiul fetei, dar în fine… Exista, totuşi, o cunoaştere elementară, indiscutabilă, la fel de evidentă şi de adevărată ca existenţa lui Dumnezeu. Oare nu ştiau ele, ţărăncile acestea superstiţioase, că religia este, înainte de toate, o luptă împotriva idolatriei? Şi tocmai asta îi cereau să facă: idolatrie! Dar ideea opusă i-a venit imediat în minte: la urma urmei, dacă un simplu artificiu ar putea să uşureze suferinţa… De ce să refuze s-o facă? Şi apoi nu-i displăcea ideea de a-şi pune la încercare puterile. Avea oare darul de a acorda binecuvântarea? Dispunea oare de un strop de putere divină, precum faimosul Entebi, predecesorul lui? Nu era imposibil. Tatăl lui pretindea că familia descindea în linie directă dintr-un mare kabalist. „Ei bine?” îl îmboldeau femeile. Cu stângăcie, aşadar, dar interesat de experimentul în sine, a sfârşit prin a pune cartea de rugăciuni pe fruntea lui Esther, mormăind un psalm. Era unul dintre cele mai lungi. Minutele se scurgeau. Cu ochii închişi, cu jumătate de voce, Mourad psalmodia încontinuu. Se retrăsese în el însuşi. Aşa ceva merita văzut! Cele trei surori cu ochii aţintiţi la buzele sale, încercând să ghicească cuvintele pe care le pronunţa, iar el, în picioare, serios ca un sultan în caftanul lui negru. Apoi a sughiţat o dată; şi încă o dată. Şi a început să caşte… Nu un căscat uşor, înghiţit repede, ci unul uriaş, cu gura larg deschisă, însoţit de un horcăit. Deodată, toată lumea a tresărit. Esther se ridicase, în aşternut, dintr-o singură mişcare. Mătuşile au exclamat:

– Gata! Uitaţi-vă: e vindecată!

Dacă îşi revenise în felul acesta, însemna că el plecase. Se refereau la demon, desigur, la ’afrit. Nu reuşise oare Mourad să-l alunge prin puterea rugăciunii? Toată lumea ştie că baraka, binecuvântarea, se naşte din cuvintele sacre, chiar fără ştirea rabinului care le pronunţă. Iar privirile rămâneau aţintite asupra lui, întrebătoare, sperând într-o confirmare a micului miracol local. Mourad s-a frecat la ochi, ca şi când s-ar fi trezit din somn. Zărindu-le pe femeile care îl cercetau, şi-a dat seama că va fi obligat să se transforme pe loc într-un sfânt. Şi-a imaginat de câte ori urma să fie chemat la căpătâiul uneia sau alteia dintre aceste femei, şi s-a înspăimântat.

– La ce bun toate acestea? a început el.

Şi ele, cu ochii rotunzi, ca în faţa unei apariţii:

-Crezi că faptul de a salva o sărmană fată nevinovată din ghearele morţii nu serveşte la nimic? Ce fel de rabin eşti tu?

-Vreţi să ştiţi ce am văzut? le-a explicat atunci Mourad, chiar vreţi să ştiţi? Ei bine, o să vă spun: fata are anumite nevoi…
– Nevoi? au exclamat mătuşile la unison. Ce vrei să spui? Ce fel de nevoi? Hm… Dar nu duce lipsă de nimic…

– În pântecul ei, a reluat rabinul, e un fel de animal nesăţios. Când pun mâna aşa, priviţi… (Şi-a strecurat mâna sub cămaşa lui Esther. Femeile s-au apropiat cu toatele.) Îl simt cum mişcă sub piele, acolo, în partea de jos a pântecului. (Şi a apăsat tare cu palma. Esther a scos un ţipăt…) Vedeţi? Animalul acesta… Atenţie! Nu vreau să spun că el există cu adevărat, da? Acest animal e înfometat…

– Ei bine? l-au întrebat ele, într-o singură voce, atunci ce e de făcut?…

– Animalul cu pricina, a explicat rabinul – nu e vorba de un animal adevărat, e clar? – se hrăneşte cu această substanţă aflată la jumătatea drumului între sânge şi lapte… jumătate-jumătate…

– Ce tot spune acolo? s-a supărat mătuşa Maleka. Rugăciunea l-a transformat într-un nebun, pe cuvântul meu!… Rabinul ăsta s-a ţicnit cu totul!

– Ascultaţi-mă; ascultaţi-mă bine…

Şi, ca niciodată, s-a făcut linişte.

– Această substanţă alcătuită din sânge şi lapte e chiar aceea pe care bărbaţii o poartă înăuntrul lor. Înţelegeţi? Picătura care dă viaţă… Cu ea se hrăneşte animalul din pântec.

– Ah, înţeleg! a strigat unchiul Élie, care stătuse până atunci tăcut, în fotoliul lui. Înţeleg! Picătura care dă viaţă… aceea pe care o avem în ouă!

– În ouă… Chiar că…, a bombănit mătuşa Maleka, în orice caz, el sigur nu o are în creier.

– Şi atunci? au întrebat celelalte două mătuşi.

– Atunci, a încheiat într-un final rabinul, trebuie să fie măritată! În felul ăsta, fiinţa aceea îşi va obţine porţia zilnică şi o va lăsa în pace pe biata copilă.

Era o teorie frumoasă, într-adevăr, care punea în scenă echilibrul lumii. Animalul invocat, fiinţa aceea care nu exista, se instala înăuntrul femeii, care exista, în chiar pântecul ei, aşteptându-şi acolo hrana, sperma bărbatului. Fiinţa aceea era, aşadar, condiţia ca femeia să se unească cu bărbatul… sau poate că trebuia spus că unirea celor doi nu era decât partea vizibilă a tributului plătit animalului vorace. Dar, în sfârşit, s-o mărite pe Esther… Rabinul glumea sau cum? Şi cu cine să o mărite pe Esther? Cine s-ar însura cu o nebună ca ea?

Când Mordechaï Zohar, vărul său patern, căruia i se spunea Motty, a aflat de recomandarea rabinului, l-a înştiinţat pe unchiul Elie de intenţiile sale. Reflectase îndelung la acest lucru. Avea de gând să ceară mâna lui Esther. Vorbea serios?… Sigur că da!

– De unde ştii tu că e frumoasă? l-a întrebat bătrânul. N-ai văzut-o niciodată. Pe vremea când – să ne ferească Dumnezeu – ţi-ai pierdut vederea, ea nu se născuse încă… Nu-i ştii chipul.
Motty, cu privirea absentă, a prins mâinile unchiului Élie într-ale sale, l-a strâns la piept şi l-a îmbrăţişat, implorându-l:

– Unchiule, spune-mi, e frumoasă, nu-i aşa? Simt asta. O ştiu. Când trece prin faţa mea, e ca şi când cineva ar deschide un flacon de esenţă de mir. Iar când îmi dă să beau şi-i ating braţul, simt cum îmi pătrunde un val de căldură în piept.

Copleşit de emoţie, bătrânul n-a ştiut ce să răspundă. Esther era muncitoare, cu siguranţă, onestă şi devotată familiei sale… calităţi care ar face din ea o soţie bună, dar… Ajuns în acest punct, nu îndrăznea să-şi spună părerea. Nu trebuie să pronunţi vorba cea rea… Nu! Nu trebuie! Vorbele de fiere sfârşesc mereu prin a se arăta adevărate. Să-i zică oare că Esther avea ceva în minus, ca şi cum raţiunea se desprinsese de sufletul ei, atunci când căzuse?… Sau mai degrabă nu! Avea ceva în plus… Da, asta era! Era, de fapt, cineva în plus. Iată la ce se gândea unchiul Élie: dacă Motty o va lua de soţie pe Esther, va primi două persoane în patul său, pe soţia lui şi pe demonul care o însoţea. Dar cum să-l facă să înţeleagă?

– Cunoşti povestea lui Tuvia? l-a întrebat unchiul Élie.

– Tuvia?… Vrei să spui… cea din cartea lui Tuvia?

– Da, Tuvia, fiul orbului; Tuvia şi verişoara lui Sarah, care era posedată de un demon…

Motty cunoştea rugăciunile pe de rost, de la primul la ultimul rând. Faptul că era orb îi ascuţise celelalte simţuri şi mai ales memoria. Ştia să spună pe de rost cele trei rugăciuni cotidiene, dar şi pe cele spuse la sărbători, rugăciunile pentru morţi, la cimitir, dar şi cele şapte binecuvântări, la căsătorie, şi fragmente ample din psalmi. Le cunoştea atât de bine încât la sinagoga Haïm-Capucci – numită aşa după numele unui kabalist din secolul al XVII-lea care trăise în Cairo – îl consultau adesea pe el, orbul; lui i se cerea câte o precizare legată de vreun verset, de vreo pronunţie sau de ordinul binecuvântărilor. Însă în rugăciuni, dacă există secţiuni întregi din Tora, în schimb, nu figurează cartea lui Tuvia, nu există nici măcar o aluzie la ea – Biblia a ocolit întotdeauna demonii. Sigur că Motty ştia povestea cu pricina, dar nu auzise niciodată textul exact; altfel, şi-ar fi adus aminte. Nu uita nimic! L-a întrebat pe unchiul său:

– Tuvia o ia şi el de soţie pe verişoara lui, nu-i aşa?

– Da, a continuat Élie, spre mulţumirea tuturor, fiindcă ea îi era destinată. Dar ştii că, atunci când Tuvia s-a apropiat de Sarah, demonul care o poseda ucisese deja şapte logodnici care se înfăţişaseră, rând pe rând, înaintea lui. Şapte!… Mă auzi? Frumoasa Sarah, atât de blândă, de atrăgătoare, sora lui, iubirea lui, era şi poarta infernului.

– Ei bine, asta nu mi se va întâmpla. Demonul nu se va sinchisi de un orb.
Un val de emoţie l-a străbătut din nou pe Élie.

– De ce crezi asta, fiule?

– Păi nu se spune că demonul se foloseşte de puterea celui pe care-l posedă? Dacă se foloseşte de ochii mei, atunci cu siguranţă nu mă va vedea.

Élie a reflectat o clipă în linişte. Motty i se părea atras, cu toată sinceritatea, de Esther. Şi a ezitat, neştiind ce să creadă. Şi-a spus că, la urma urmelor, nu era o ideea rea această căsătorie între o fată pe jumătate nebună şi un orb… poate că împreună vor alcătui o persoană sănătoasă. Dar trebuia avut grijă ca Motty să nu fie distrus de demon, de guenn, cum îi spuneau cei învăţaţi, sau ’afrit, cum îi spuneau oamenii de pe străduţa lor… Oricare i-ar fi numele, dacă există, să-l nimicească Dumnezeu!… Aşa s-a gândit Élie.
Fiind bărbatul cel mai în vârstă din familie, Élie avea influenţă. A ştiut s-o convingă pe mătuşa lui Esther. Odată convinsă Maleka cea cu limba ascuţită, restul familiei a fost de acord fără prea multe comentarii. Trebuie spus că, în felul acesta, scăpau dintr-o dată de două probleme: nebunia lui Esther şi handicapul lui Motty.
Dar cu o săptămână înaintea ceremoniei, unchiul a fost cuprins de remuşcare. L-a luat deoparte pe nepotul său şi l-a sfătuit să nu se apropie de soţia lui în primele trei zile după căsătorie.

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

Fragment din romanul Ţara aceasta care-ţi seamănă de Tobie Nathan, traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan, Editura Ibu Publishing, Bucureşti, 2016

[1] În original „fèves” (n. trad.).

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu