La aniversară

Femei în „Dimineaţă pierdută”

În cronica citită la Radio Europa Liberă în 1984, intitulată „Dimineaţă pierdută sau România pierdută“, Monica Lovinescu afirma că romanul Gabrielei Adameşteanu este un roman politic. Este o opinie cu atât mai importantă cu cât ţinem seama şi de contextul istoric al României anilor ’80 şi de faptul că numai din exil se putea judeca în acest mod romanul (criticii din ţară, confruntaţi cu cenzura comunistă, dar şi cu cea interioară, autoimpusă, nu au putut avea o astfel de abordare). Citându-l pe Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu observă că este vorba, simultan, de un roman al femeilor, „substanţa lui stând în clevetirile şi bârfele lor“. Însă nu este vorba doar despre „clevetiri“, ci şi despre o „practică discursivă“, în termenii lui Michel Foucault, din care pot fi reconstituite cel puţin două identităţi feminine, imposibil de uitat: Vica (sau madam Delcă) şi Sophie Mironescu, la care se adaugă Ivona Scarlat, fiica celei din urmă, cu un destin nefericit atât ca soţie, cât şi ca femeie de condiţie burgheză şi intelectuală în noua societate socialistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Romanul este constituit din câteva monologuri, mai mult sau mai puţin fluente, ale Vicăi (madam Delcă), din replicile celorlalte femei, prezente sau doar aduse în pagină prin amintirea personajului-cheie, din jurnalul ţinut în 1916 de Ştefan Mironescu, de un fragment în care domină stilul indirect liber aparţinând Ivonei, de monologul interior al lui Titi Ialomiţeanu sau al lui Gelu, nepotul de soră al Vicăi. Fragmentar, textul nu suprapune doar voci divers colorate afectiv şi cultural, ci şi două epoci istorice complet diferite: burghezia intelectuală în primele decenii ale secolului XX şi lumea în destrămare, în schimbare a Bucureştilor în plină instaurare a socialism-comunismului. Lumea, ca şi identitatea personajelor, se compune din bucăţi, din fragmente de memorie şi din comentariul maliţios-nostalgic al vocilor feminine. Este vorba, de fapt, de prezentarea unor secvenţe de memorie culturală, socială, în forma filtrată, redimensionată şi resedimentată afectiv a unor amintiri şi comentarii legate de propria biografie sau de biografiile celor din jur. Istoria, atât cea personală, cât şi cea naţională ori europeană, este adusă, este coborâtă la o altă scară, de „vorbărie“ bătrânească sau de savoir: fie în salonul de conversaţie în franceză al profesorului Mironescu, unde Margot mută, ca într-un joc, steguleţele pe harta luptelor cu germanii în Primul Război Mondial, fie în monologul discontinuu al Vicăi, fie în replicile voit partinice, orgolioase sau uşor resentimentare ale lui madam Ioaniu. Vica şi Muti sunt două supravieţuitoare, două femei care luptă în mod diferit cu dramele personale şi cu aceea socială, în încercarea de a menţine familia, un oarecare statut social şi vechi deprinderi de viaţă „mondenă“ sau cel puţin firească, normală. În absenţa bărbaţilor – care par să refuze, în acest roman, orice angajare serioasă, la nivel personal sau politic, ca şi orice prezenţă directă, sau orice prezenţă directă „tare“, cu adevărat semnificativă –, femeile sunt cele care preiau puterea şi rolul exponenţial la nivelul familiei.

O mare parte din roman evocă o „lume dispărută“, redescoperită ca memorie (aproape) fericită în periplul unei dimineţi cu inconfundabila Vica (madam Delcă) prin Bucureştiul „nou“, spre Ivona, ultima descendentă dintr-o familie „burgheză“. Ivona (madam Scarlat) este fiica lui Ştefan Mironescu şi a Sophiei (Muti), prin a doua căsătorie Ioaniu, una dintre figurile feminine de neuitat ale literaturii române. Nostalgia şi interesul cititorului de azi se îndreaptă spre fundalul burghez al începutului de secol XX, spre fiecare amănunt de viaţă cotidiană (conversaţiile în franceză sau ce pişcoturi şi ce „tortă“ de cremă servea la ceai profesorul Mironescu), spre tulburătoarele apariţii feminine de „epocă“, chiar dacă uneori abia schiţate (Sophie în grădină, cu panerul de trandafiri ofiliţi, strânşi pentru dulceaţă, tunsoarea îndrăzneaţă, perlele, rochia excentrică de la Paris şi casa de modă „la şosea“ ale lui Margot), sau spre impresionantul destin al celor care, de fapt, nu s-au adaptat niciodată la noua societate „egalitaristă“. Nici măcar madam Delcă.

În prezentul trist, sărac şi opresiv al epocii comuniste, personajele Gabrielei Adameşteanu îşi construiesc spaţii de libertate prin recursul la memorie, în bavardajul necontenit, în fluxul gândurilor, uneori ascunse chiar de ceilalţi, cum se întâmplă cu Vica ori cu Yvonne, care ştie adevărata, tragica poveste a mătuşii Margot, cu nemiloasa boală, cu plecarea lui Sandu Gheblescu, soţul celei din urmă, în lumea liberă, care ştie despre dubla funcţionalitate a casei de modă (paravan pentru călătoriile de agent de informaţii ale lui „nenea Sandu“ ). Yvonne nu reface, însă, adevărata poveste decât în sinea ei, nu rosteşte niciodată asemenea istorii, după cum nu pune nicicând întrebări indiscrete soţului care mai că nu stă pe acasă. Lasă pentru conversaţia cu madam Delcă lucruri mai nevinovate. În acelaşi timp, Vica Delcă îşi reaminteşte copilăria ei din mahala (de fată rămasă devreme orfană), dar care, ca orice parfum de copilărie, are acum fericirea şi nostalgia ei. Bărbaţii sunt fie în închisori (Jorj Ioaniu), fie fug în Occidentul liber (Tudor, fiul lui Yvonne), fie au plecat dintre cei vii (Ştefan Mironescu, dar şi „lighioana bătrână“, soţul Vicăi), fie, ca soţul Ivonei, „putoarea de Niki, le-a lăsat baltă pe-amândouă şi-a plecat la Matracucă“, mai mult lipsind din familie.

Prima dintre figurile feminine ale romanului este Sophie Mironescu, devenită, prin a doua căsătorie, Ioaniu (Muti). Se constituie, ca identitate feminină, pe mai multe niveluri care se suprapun, din discursuri fragmentare ce amestecă imagini incomplete, disparate, aparent ireconciliabile. Unul ar fi, aşadar, cel din amintirea Vicăi (personajul „real“, ca şi Ivona, „prezent“ şi prin limbajul viu, specific marginilor Bucureştilor), în care „madam Ioaniu“ este deja bătrână („baba“), o prezenţă-absenţă în dimineaţa „pierdută“ a Vicăi, în memoria căreia trăieşte încă şi continuă să fie un reper, un model de feminitate, de „stăpână“, în funcţie de care sunt judecate toate celelalte figuri ale romanului, inclusiv fiica ei, Ivona: „D-aia nici mă-sa, de mică, n-a suferit-o. He-he, era vicleană baba, era vicleană madam Ioaniu, şi cât a fost în putere şi cu mintea-ntreagă, nu scoteai de la ea nimic. Era vicleană ca vulpea şi tăcea ca mormântu’. Da’ o dată tot a scăpat-o gura“. În discursul „de azi“ al Vicăi, Sophie este „madam Ioaniu“ sau, mai rar, în momente de nemulţumire, „baba“. În memoria (ne)fericită a Ivonei, Muti apare şi acum, în prezentul dimineţii cu Vica, drept o supravieţuitoare a altor vremi, pentru care singurele speranţe rămăseseră plecarea „chiriaşilor“ şi aşteptarea tâmplarului – un anume tâmplar, un adevărat, vechi şi cunoscut tâmplar, din lumea ei – care să repare mobila de epocă. Marea dezamăgire a bătrânei doamne, şocul cel mare, se produce pornind de la acest amănunt semnificativ, care păstra speranţa şi susţinea aparenţele: căutându-l într-o seară împreună cu Yvonne, „biata Muti“ descoperă cu stupoare că acesta murise cu puţin timp în urmă. Abia acum se produce, pentru bătrâna doamnă, prăbuşirea definitivă a unui întreg sistem de valori.

Sophie Ioaniu este, apoi, o prezenţă care se constituie prin intermediul propriei voci narative: femeia tânără, soţia profesorului Mironescu, reprezentantă a unei burghezii dintr-o epocă trecută (după-amiaza de vară din 1916), o instanţă subiectivă care îşi prezintă, sub forma unui flux al conştiinţei, cele mai adânci şi mai intime trăiri, senzaţii, gânduri, într-un moment de criză a identităţii ei feminine. Înainte de a ni se dezvălui prin monologul interior, prezenţa Sophiei se constituie, într-un joc al pluriperspectivismului, din reflecţiile fragmentare ale celor doi bărbaţi: Ştefan Mironescu şi Titi Ialomiţeanu. Sophie este o femeie tânără, care iubeşte viaţa şi care trece printr-o perioadă de nemulţumiri, de impasuri ale spiritului ei liber care nu suportă încarcerarea. La acestea se adaugă senzaţiile fizice ale unei sarcini nedorite, ca şi „raclajul“ (avortul) ulterior, boala lui Margot sau alte mizerii trupeşti feminine inevitabile; în plus, acel „malaise“ de după-amiaza din monologul Sophiei: „Nu făceam nimic. Stăteam. Cerul era alb, ca de piatră, cu o spărtură de albastru, chiar într-o parte. Mă uitam cum cade vrejul de iederă de-a lungul ferestrei“.

Ivona este o altă voce feminină importantă a romanului. Urâţenia fizică (mai degrabă o anume paloare şi apatie, prezente încă din copilărie), alăturată lipsei de cochetărie, absenţa unor preocupări în ceea ce priveşte discuţiile despre politică sau societate în general, discreţia maximă a întregii ei făpturi, ca şi minimul interes pe care îl acordă bărbaţilor, coroborat cu sentimentul stabil, neîntrerupt, profund şi complex pentru soţul infidel care este Niki, căruia ştie că îi este superioară şi căruia îi iartă comportamentul total inadecvat – acestea fac din Ivona o identitate feminină aparent neinteresantă.

Dar Gabriela Adameşteanu este expertă în construcţia unor asemenea personaje, deloc spectaculoase la o primă lectură, cufundate în lumina gri a unor existenţe mizere, chiar mediocre, în care, însă, răzbate implacabil unda de şoc a destinului major, violent, al istoriei, sufocând sau aglutinând destinele individuale. Aceste făpturi provoacă un tragic estompat, dar cu atât mai puternic cu cât nici măcar nu pot lupta cu limitele impuse de natura societăţii şi de mersul lumii, de conjuncturile nefericite ale istoriei naţionale şi personale.

Foto: un cristian

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu