Cărți frumoase

Trilogia pariziană a lui George Banu

Cunoscutul om de teatru şi eseist George Banu – stabilit, de la finele anului 1973, la Paris – a publicat la Editura Nemira, în excelente condiţii grafice, trei splendide volume, pe hîrtie velină şi cu ilustraţii, care alcătuiesc o trilogie memorialistică şi afectivă a Parisului „personal”. Intitulate Parisul personal – Autobiografie urbană (2013), Parisul personal – Casa cu daruri (2015) şi Parisul personal – Familia din Rivoli 18 (2016), cele trei volume de colecţie alcătuiesc o geografie intimă, proustiană, de uz personal, a spaţiului parizian, urban, domestic şi familial. Indecis între identitatea sa franceză şi cea românească, afirmîndu-şi, în fond, o dublă apartenenţă, George Banu (sau Georges Banu) îşi creează, în revanşă, un spaţiu de refugiu, de contemplaţie şi de repliere care îl încarcă cu energie şi îi creează, fără îndoială, cea mai precisă identitate. Vă propun mai jos o scurtă trecere în revistă a celor trei volume memorialistice ale trilogiei de colecţie Parisul personal.

Parisul personal – Autobiografie urbană (2013) ne propune evocarea unui spaţiu parizian exterior, locurile dragi ale oraşului de adopţie (George Banu locuieşte în Paris de 40 de ani!), acele locuri învestite afectiv, desigur. Cartea debutează cu evocarea – concretă, dar şi simbolică – a Gării de Est, pe unde îşi făceau intrarea în Paris esticii Europei, şi pe unde însuşi tînărul George Banu a pătruns în oraşul visat, în ultima zi a anului 1973. Urmează o poveste greu de uitat: în acea noapte de Revelion, George Banu – în compania prietenilor săi români şi francezi – ajunge direct în inima spaţiului artistic francez, unde se afişează nume sonore ca Alain Robbe-Grillet, Delphine Seyrig (actriţa din L’ année dernière à Marienbad), Gérard Depardieu ş.a. George Banu pare să fi avut noroc: a intrat uşor în lumea artistică pariziană, ba chiar şi în aceea universitară (a primit repede cursuri de teatrologie în cadrul Universităţii Sorbonne Nouvelle). Am gustat cu deosebire (la modul empatic) acest prim volum al trilogiei, cu evocări ale primei locuinţe (colocaţie) în… Place Pigalle, cu evocarea plimbărilor alături de Cioran în Jardin du Luxembourg sau a vizitelor acasă la cel din urmă, cu evocarea cartierului Marais (la capătul căruia locuieşte, pe rue Rivoli la numărul 18) şi a schimbărilor suferite de cartier în decursul anilor (devenit acum foarte branché) sau cu evocarea Cartierului Latin şi în special a vechii străzi Mouffetard, ori a grădinii la fel de cunoscute, Jardin des Plantes. Am gustat poveştile, întîmplările, anecdotele (plimbîndu-se cu Cioran în Jardin du Luxembourg, îl zăresc pe Beckett la Fîntîna Médicis, citind ziarul, şi Cioran îi cere să nu-l „deranjeze pe Sam”; pe Barthes îl întîlneşte într-un club gay select, unde ajunge cu un prieten ş.a.m.d.).

Parisul personal – Casa cu daruri (2015) deplasează privirea auctorială către interior, către spaţiul casei, văzute aici prin prisma obiectelor primite în dar de la prieteni şi apropiaţi. George Banu se dovedeşte foarte exigent în privinţa darurilor – mai exigent chiar decît cu oamenii, ţine să ne precizeze! El păstrează în propria-i locuinţă numai darurile cu care rezonează, care i se potrivesc. Deja din acest volum, eseistul-memorialist se anunţă un fin hermeneut al artelor plastice (în special tablouri, căci e pasionat de pictură), dar şi al măştilor sau marionetelor, pentru că e – peste tot – pasionat de figurativul plastic, şi în speţă de portret, de chipul uman, de postura şi gestica lui. Văd aici o subtilă corespondenţă între cele două pasiuni ale memorialistului: teatrul şi pictura. Ceea ce-l atrage în pictură e chiar figura umană, expresivitatea ei, felul în care ea îi vorbeşte, altfel spus teatralitatea ei.

Această vocaţie expresivă a figurilor umane e criteriul după care îşi selectează, de altfel, tablourile din colecţia personală. Cel de-al treilea volet, şi ultimul, al trilogiei, Parisul personal – Familia din Rivoli 18 dă seamă de acest proces asociativ al unui „demiurg improvizat”, care – în lipsa unei familii reale numeroase – începe să-şi alcătuiască o familie „de substituţie” şi în acelaşi timp o colecţie de tablouri (din diverse epoci şi spaţii) ce ajung să se înrudească între ele, tablouri găsite în anticariate, talciocuri, tîrguri de vechituri din Franţa, România, Italia, Olanda etc.

„Am fost lipsit, dar nu frustrat, de fraţi, surori, veri – n-am avut decît părinţi, bunici şi soţie – scrie George Banu la începutul cărţii. […] Familia am preferat să mi-o aleg, să mi-o inventez, ca pe o construcţie proprie, ca pe o creaţie solitară, ca pe un acompaniament imaginar. E motivul pentru care mi-am descoperit înrudiri neaşteptate şi mi-am format o familie de proximitate, o familie nu moştenită, ci aleasă. I-am fost demiurgul improvizat şi, totodată, beneficiarul consolat. O familie creată în timp, prin jocul hazardului şi al ocaziilor sesizate din plăcerea de a integra de fiecare dată un nou membru comunităţii nesupuse legii sîngelui, ci doar asocierii afective. Astfel s-au creat reţele interne şi, progresiv, s-a constituit un arbore genealogic. Încerc aici să-l revizitez, pornind de la prezent către origini nu imemoriale, ci reperabile, identificabile, origini recunoscute printr-un portret de personaj şi un loc personalizat. Probe afiliate unui dialog constant purtat în spaţiile private ale încăperilor mele, acolo unde trăiesc în apropierea acestor personaje dispersate, dar asociate mie ca privitor şi autor”. Şi, într-adevăr, ceea ce urmează e un adevărat spectacol hermeneutic, pigmentat de erudiţie şi melancolie!

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu