Despre cinema și nazism, trecând prin Charlie Chaplin

L-am descoperit pe Christian Kracht (n. 1966, Saanen, Elveția) odată cu romanul „1979” (Ed. Cartier, 2013, trad. din germană de Andrei Anastasescu; ediția originală a apărut în 2001; acțiunea se petrece în Iran în anul „revoluției islamice”) – un scriitor excentric și dandy, contrariant și incomod, numit, la un moment dat, de critică un „Houellebecq elvețian” datorită, cred eu, ochiului (și tonului) ironic, dacă nu de-a dreptul cinic și caricatural, asupra umanității. (În toamna lui 2023, l-am putut vedea la Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură FILTM.)

În „Morții” (Ed. Cartier, 2023, trad. de Andrei Anastasescu; ediția originală a apărut în 2016), contextul istoric de la care pornește romancierul este instalarea nazismului în Europa, la începutul anilor ’30, dar și prefigurarea „axei Tokyo-Berlin” printr-o imaginată – aici – axă cinematografică Tokyo-Berlin care să contracareze hegemonia mondială a industriei cinematografice hollywoodiene (în roman apare ca personaj însuși Charlie Chaplin, ajuns într-o călătorie tocmai în Japonia, unde este adulat de mulțime; ne aflăm la un punct de cotitură, al trecerii de la filmul mut la filmul sonor). Doi protagoniști, unul elvețian, regizorul Emil Nägeli, și celălalt japonez, înaltul demnitar Masahiko Amakasu – prezentați în paralel în scurte capitole care alternează – se întâlnesc în această imaginată aventură cinematografică, prin care naționalismul totalitar german, dar și japonez (în carte e surprinsă tentativa de lovitură de stat din 15 mai 1932, în urma căreia primul-ministru japonez e ucis de militarii reacționari) încearcă să-și impună imaginea și ideologia în fața industriei americane de film, atotputernice.

…Kracht nu e un autor comod și nici ușor de citit (și mai ales de tradus): capitole concentrate, o simbolistică subterană căutată, fraze eliptice, registre diverse comasate, volute stilistice. Un roman de nici două sute de pagini, cu scene vizuale, cinematografice, făcând direct referință la filme și la istoria cinematografului. Cel mai mult contrariază – și impresionează – modul în care tonul cinic și parodic cu care înfățișează personajele se împletește cu pasajele melancolice, onirice și pline de poezie.

„Morții” este, într-o bună măsură, o istorie a cinemaului – în epoca lui de glorie de dinaintea apariției sonorului – plasată în anii ’30, anii sumbri ai ascensiunii nazismului și a lui Hitler în Europa, combinată – în roman – cu o adevărată traversare a Japoniei acelor ani, și a unui Tokyo pe cât de fascinant, pe atât de tulburat de semnele crude ale conflictului mondial care amenință la orizont. Revenind la câteva fire ale acțiunii: Masahiko Amakasu – înaltul funcționar cu tendințe crude și sadice, lipsit de afecțiune în copilărie, cu o adolescență petrecută într-un internat cu dure pedepse corporale (la sfârșitul studiilor, dă foc școlii!) – trimite Reich-ului o înregistrare cu un harakiri în direct (scenă cu care începe romanul) și propune o colaborare cinematografică germano-japoneză în scopul contracarării hegemoniei americane. Hugenberg, șeful Studiourilor de film UFA, membru al cabinetului lui Hitler, acceptă propunerea și îl trimite în Japonia pe elvețianul (germanofon) Nägeli, dat fiind că majoritatea regizorilor nemți de marcă au părăsit Germania hitleristă (cei doi critici de film evrei care-l recomandă, subversiv, pe Nägeli se întâlnesc în trenul spre Paris cu celebrul Fritz Lang, care fuge din Berlin, pentru ca mai târziu, ni se spune, acesta din urmă să accepte compromisuri cu naziștii).

La rândul lui, Emil Nägeli are propria lui istorie personală: regizor elvețian aflat la jumătatea vieții, într-un impas al carierei, după un film recunoscut, de la care a trecut însă destulă vreme, și obsedat de figura unui tată autoritar și disprețuitor, mort de curând (protagonistul e urmărit de imaginea tatălui pe patul de moarte). Parcă sugerând, ca o mise en abîme, atmosfera sumbră, apăsătoare și tensionată a epocii, personajul lui Kracht se decide să submineze Reich-ul și, pe banii generoși ai naziștilor, să facă un… film de groază în Japonia (nu degeaba ni se propun scene de un curat sadism în roman: printre ele, una în care Masahiko Amakasu taie în bucătărie, cu un cuțit enorm, o bucată de ficat crud de porc, pe care o mănâncă). În Japonia, Nägeli își regăsește logodnica, pe tânăra actriță germană Ida von Üxküll, care între timp îl înșală cu Amakasu, în așteptarea unui rol care să-i lanseze cariera. Chiar înainte de a le descoperi aventura amoroasă (pe care o va filma pe ascuns!), Nägeli le propune să fie protagoniștii filmului său de… groază.

În scenă intră, la un moment dat, însuși Charlie Chaplin, aflat într-o călătorie în Japonia (scapă atentatului în care e ucis primul-ministru pentru că asistă la o reprezentație de teatru Nô, alături de Masahiko Amakasu!). Chaplin e aclamat și adulat de japonezi pentru marile sale roluri din filmul mut – care însă se află chiar la începutul declinului, concurat de noul film sonor (Kracht presară în roman multe referințe cinematografice). Charlie Chaplin, cel care l-a caricaturizat pe Hitler în „Dictatorul” (1940), nume de marcă al Hollywood-ului, îi va fi fatal aici nazistului în devenire Masahiko Amakasu: pe vaporul care-i duce, alături de Ida von Üxküll, la Los Angeles, în urma unei dispute alcoolizate, Chaplin îl obligă, cu pistolul în mână, pe japonez să se arunce în apele oceanului… Iată și sfârșitul bătăliei pentru hegemonie dintre Hollywood și… restul lumii (cinematografice).

De ce „Morții”? ne întrebăm. Titlul trimite, probabil, dincolo de figurile de prim-plan care mor la final, și la imaginile multiple ale ororii – individuale, dar și colective, istorice (nazismul) – pe care le surprinde romanul de față (Kracht e, de altfel, un „specialist” al cărților dark, obsedante și apăsătoare, a căror tentație ultimă e „pulsiunea de moarte”). Regizorul Emil Nägeli e obsedat de tatăl muribund (și implicit de ideea propriei morți), sadicul Masahiko Amakasu dispare, ironic, în valurile oceanului, iar tânăra și entuziasta Ida – după eșecuri repetate la Hollywood, îmbătrânită, ignorată de Chaplin, care-i promisese pe vapor sprijinul – are parte de o moarte crudă și, în același timp, simbolică: se prăbușește de pe celebrele litere Hollywood, la LA, cu fața sfâșiată de cactuși…

Singurul care se salvează este Emil Nägeli, care, după descoperirea adulterului, părăsește Tokyo și pornește într-un peregrinaj de-a lungul țării, rătăcind prin păduri și orașe pustii (într-o călătorie inițiatică pornise și protagonistul din „1979”), ajungând până la granița cu… Uniunea Sovietică. Filmează peste tot cadre aleatorii, pe care la întoarcere, în Elveția, le va pune cap la cap într-o nouă producție considerată „avangardistă” și bine primită de critica elvețiană. Pare că se împacă și cu imaginea tatălui mort, ba chiar și cu imaginea Idei – actriță la Hollywood, căsătorită cu Amakasu (așa cum aude): „La capătul vieții lui, Nägeli va spune că n-au existat decât cinci genii într-un secol de cinema: Bresson, Vigo, Dovjenko, Ozu și el însuși”.

Cum spuneam, Kracht nu e un autor comod și nici ușor de citit (și mai ales de tradus): capitole concentrate, o simbolistică subterană căutată, fraze eliptice, registre diverse comasate, volute stilistice. Un roman de nici două sute de pagini, cu scene vizuale, cinematografice, făcând direct referință la filme și la istoria cinematografului. Cel mai mult contrariază – și impresionează – modul în care tonul cinic și parodic cu care înfățișează personajele se împletește cu pasajele melancolice, onirice și pline de poezie. Una peste alta, mare călător și un pasionat de cinema (a semnat în 2023, alături de soția sa, regizoarea germană Frauke Finsterwalder, scenariul pentru filmul „Sisi & I”, regizat de cea din urmă), Christian Kracht e un scriitor interesant, de nișă, cu note excentrice și dark, care-i asigură picanteria și atractivitatea.

Christian Kracht, „Morții”, traducere din germană de Andrei Anastasescu, Editura Cartier, Chișinău, 2023, 158 p.

Sursă foto: aici