Nr. 143 Traduceri

„Un anume domn Piekielny” de F.-H. Désérable (fragment)

Pentru că a avut loc, de curând, comemorarea a 75 de ani de la eliberarea lagărului nazist de concentrare de la Auschwitz, vă propun, în acest număr al Literomaniei, un fragment (două scurte capitole) din romanul Un anume domn Piekielny (Premiul Goncourt-Alegerea României 2017, Editura Humanitas Fiction, 2018, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu) de François-Henri Désérable – capitole care fac referire la uciderea evreilor de către naziști la Vilnius (Lituania, orașul în care s-a născut Romain Gary), în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. (Adina Dinițoiu)

 

49

Reveniţi luni, mi s-a spus (pe un ton sec şi tăios, aproape vehement, nici dacă mi-ar fi zis să mă duc la dracu’n praznic, n-ar fi spus-o altfel). Era vineri, şi trebuia să mă întorc neapărat în Franţa înainte de duminică, aşa că am zis, puţin dezamăgit, de acord, o să revin luni, dar peste câteva luni. Şi dacă n-am putut, de această dată, să consult registrele, şederea mea la Vilnius n-a fost, totuşi, fără rezultat: în ziua următoare, am vizitat oraşul vechi împreună cu Dalija Epstein, pe care o contactasem pentru că locuia acolo şi cunoştea bine povestea lui Gary. Era evreică – dar nu credincioasă, a precizat ea –, născută la Vilnius înainte de război, emigrată în URSS, unde rezistase puterii învăţând franceza, pe care o vorbea perfect, ca şi rusa, engleza, lituaniana, yiddish şi poloneza (am şi câteva noţiuni de spaniolă, mi-a spus ea, şi pentru că aveam un aer puţin cam stupid, i-am răspuns că aveam şi eu câteva noţiuni de limbă picardă).

Stabilisem să ne întâlnim în faţa statuii băiatului îndrăgostit, în josul străzii Jono Basanavičiaus. Trandafirul nu mai era la picioarele lui, dar erau alte flori, nişte romaniţe puţin ofilite, pe care un admirator – sau o admiratoare? – le strecurase în pantoful pe care-l ţinea în continuare în dreptul inimii, privind spre cer. I-am făcut o fotografie, pe care i-am trimis-o lui Clément prin SMS (Ai observat, mi-a spus el prin SMS, cum zăpada care a căzut, probabil, din abundenţă în timpul nopţii, îi face un joben pe cap? Aşteaptă o oră sau două, o să înceapă să se topească şi o să-i facă o pălărie melon).

Pot să încep, mi-a zis Dalija, prin a vă arăta imobilul în care au locuit Roman Kacew şi mama lui. Cunosc clădirea, i-am răspuns, am petrecut ore întregi în curte, dar n-am ştiut niciodată în care apartament… Nici nu terminasem de pronunţat fraza, că eram deja pe cale de a urca strada Jono Basanavičiaus, ea şi cu mine, unul lângă altul, şi deşi îmi potriveam pasul după al ei, mi se întâmpla să mă las dus de picioarele mele de douăzeci de ani (şi ceva), şi să o iau uşor înainte, în aşa fel încât, în dreptul numărului 18, când, depăşind-o cu un sfert de metru, mă pregăteam să intru pe poartă în curte, am auzit o voce slabă în spatele meu, murmurându-mi: dar nu e aici. Ce anume? Am zis. Clădirea, a răspuns ea, nu e cea de aici.

Plăcuţa comemorativă aşezată la numărul 18, pe strada Jono Basanavičiaus (fost numărul 16 al străzii Wielka Pohulanka), a fost pusă în aşa fel – la extremitatea stângă a clădirii, chiar lângă numărul 16 – încât sunt convins că oricine s-ar afla în faţa ei ar risca să se înşele. Şi astfel, curtea aceea în care intrasem prima dată ca într-un loc de cult, în care petrecusem ore întregi visând, lăsându-mi gândul să vagabondeze în voia amintirilor imaginare, această curte în care îmi reprezentasem mental, de mai multe luni încoace, scene în care micul Roman se întâlnea cu Piekielny, această curte pe care o investisem întrucâtva cu un caracter aproape sacru, această curte, aşadar, nu era cea din „Promisiunea…”, nu, era curtea de la numărul 16 al străzii Jono Basanavičiaus, fost numărul 14 al străzii Wielka Pohulanka, adică curtea vecinilor.

Unde nici Piekielny, nici Gary, aşadar, probabil că nu puseseră piciorul. Curtea – curtea lor – era cea de alături, identică cu aceasta, dar aflată zece metri mai încolo: acelaşi teren viran transformat în parcare, aceiaşi arbori ale căror nume nu le cunoşteam, aceleaşi imobile cu faţade de stuc galben. Aici – a zis Dalija, arătând cu degetul spre o fereastră de la primul etaj – locuiau Roman Kacew şi mama lui.

Mi-am îndreptat privirea spre această fereastră, dar cu răceală, într-un mod aproape clinic, fără emoţie, departe de acea cutremurare interioară pe care o simţisem prima dată când pătrunsesem în curtea de alături, rămasă de-atunci în mintea mea ca fiind cea despre care vorbise Gary în „Promisiunea zorilor”. Eram acolo, în curte, în cea adevărată, în faţa apartamentului, sub fereastra lui, şi puţin îmi păsa (îmi purtam pică mie însumi fiindcă nu-mi păsa). Să mergem, i-am spus Dalijei, care a luat indiferenţa mea drept o tulburare accentuată. Am trecut de poartă, apoi am ajuns din nou în dreptul numărului 16 (unde, ca de obicei, am fost cuprins de un frison uşor), pentru a coborî către oraşul vechi, din care o parte fusese ghetoul, în timpul războiului.

Şi care, înainte de război – i-am zis Dalijei – presupun că era cartierul evreiesc. Nu, m-a corectat ea, e o greşeală destul de răspândită. Mi-a explicat că prezenţa evreilor la Vilnius data din secolul al XIV-lea, că la început li se acordaseră numai câteva străzi bine determinate ale oraşului, dar că, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, erau liberi să se stabilească unde doreau. Uitaţi, a zis ea, să luăm exemplul acestei străzi, Jono Basanavičiaus, pe care ne aflăm: în anii ’20, locuiau aici cîţiva ruşi, dar mai ales polonezi şi evrei. Puţin mai sus, la numărul 23, se afla o şcoală de băieţi în care se preda în idiş, la numărul 18 locuiau Roman Kacew şi mama lui, şi poate acest Piekielny, chiar în faţă, la numărul 17, era sediul Yiddish Pen Club, aici, la numărul 16, locuia eminentul filolog Max Weinreich, unul dintre fondatorii YIVO, cel mai mare centru de studii al culturilor evreiască şi idiş, mai jos, la numărul 5, unde astăzi e ministerul Culturii, îşi avea reşedinţa celebrul bancher Israel Bunimovich, iar la numărul 2 se afla domiciliul marelui rabin Chaim Ozer Grodzinski. Aşa că, sigur, a precizat ea, evreii erau mai mult sau mai puţin numeroşi pe cutare sau cutare stradă, dar nu exista, propriu-zis, un cartier evreiesc.

Dar existase un ghetou. Au fost chiar două, a spus Dalija: strada Vokiečiu, care se numea atunci Niemiecka, despărţea ceea ce se numea Marele ghetou, în care erau erau îngrămădiţi aproape treizeci de mii de persoane într-o batistă de buzunar – ca să fiu exhaustivă, e vorba de străzile Ligoninės, Rūdninku, Žemaitijos, Lydos, Šiauliu, Ašmenos, Dysnos şi Mėsiniu   – de Micul ghetou, în care erau puţin mai mult de zece mii, şi care cuprindea doar străzile Stikliu, Gaono, Antokolskio, ca şi strada aceasta Žydu pe care ne aflăm acum (vorbeam în timp ce mergeam). Žydu, a spus Dalija, înseamnă evrei în lituaniană. În epocă, se numea Žydowska, ce înseamnă acelaşi lucru în poloneză. Dar evreii îi spuneau Yidishe gas, aşa încât, sunt de acord, te poţi încurca în atâtea denumiri. Strada asta, aşa cum o vedeţi astăzi, nu seamănă deloc cu felul în care arătase în acea perioadă. A fost distrusă aproape în totalitate – de bombardamente în timpul războiului, şi în anii ’50, de Soviete. Vedeţi clădirea aceea urâtă din faţa dumneavostră? E o şcoală. Înainte, a fost Marea Sinagogă: se afla acolo de trei sute de ani, şi putea să adăpostească până la trei mii de credincioşi, sub imense candelabre de bronz. În spatele dumneavoastră, în locul terenului de joacă pentru copii, se aflau case de rugăciune. Şi chiar alături, în dreapta dumneavoastră, casa lui Gaon de Vilna, unul dintre cei mai mari talmudişti din Istorie. A murit în 1797, şi se odihnea la Šnipiškės, vechiul cimitir evreiesc ras de pe faţa pământului, cu lovituri de seceră şi ciocan. Dar să nu ne facem griji: pietrele tombale au fost refolosite pentru pavajul străzilor.

Glumiţi, i-am răspuns, nu-i aşa că glumiţi? Haideţi cu mine, mi-a zis Dalija, şi o să vedeţi dacă glumesc, şi trei sute de metri mai încolo, urcam un rând de trepte, când ea mi-a spus atenţie, tocmai aţi călcat pe un mormânt. Cum aşa, am zis, ce mormânt? Priviţi, a spus, arătând cu degetul piatra de sub picioarele mele. Atunci am făcut un pas în lateral, am îngenuncheat, am dat zăpada la o parte, şi am văzut, pe jumătate şters, şlefuit de miile de paşi, gravat în idiş pe ceea ce fusese o piatră tombală deturnată de la prima ei folosinţă, un nume pe care n-am putut să-l descifrez, cel al unui bărbat ori al unei femei, pe care sute de oameni, în fiecare zi, îl profanau fără să ştie.

Dumnezeule! am exclamat.

Care Dumnezeu? Naziştii au distrus poporul evreu, iar Sovietele – patrimoniul. Rezultatul, a spus Dalija, e că n-a mai rămas nimic.

În privinţa acestei ultime fraze, o să-mi dea în continuare exemple concrete: pe cutare stradă (Gaono), o sinagogă devenise ambasada Austriei, pe alta (Vivulskio), se afla altădată YIVO, pe o a treia (Subačiaus), evreii erau adunaţi pentru a fi duşi în pădurea Ponar, unde erau aliniaţi la marginea unei gropi.

Şi pentru că un oraş nu e numai ceea ce se arată privirii, ci şi ceea ce se ascunde, n-am rămas pe trotuare să contemplăm faţadele: trecând dincolo de porticuri, împingând porţile, afundându-ne în curţile din spate, pătrundeam în inconştientul oraşului Vilnius, în căutarea a tot ceea ce timpul putuse refula, ascunde, şi care poate – speram eu – ar fi sfârşit prin a-şi face din nou apariţia.

Nu vă faceţi iluzii, a zis Dalija. Nu mai există nimic. Ba da, mai există totuşi ceva, a adăugat ea. Şi-a consultat ceasul, apoi a clătinat din cap: din păcate, va trebui să vă las, dar mai există un loc pe care am uitat să vi-l arăt. Vreţi să vedeţi tot ce a mai rămas din lumea evreiască de dinainte de război? Mergeţi pe strada Žemaitijos, mi-a spus ea, cu un aer misterios, fără nicio precizare în plus, şi priviţi în sus. Bine, i-am răspuns, apoi am salutat-o şi ne-am despărţit acolo unde ne dăduserăm întâlnire cu două ore mai devreme, în faţa statuii băiatului îndrăgostit (ce purta acum pe cap o beretă).

 

50

Începeam să înţeleg că nu numai timpul, ci şi spaţiul lucra împotriva mea. Acel oraş supranumit Ierusalimul Lituaniei fusese, în felul său, îngropat sub cenuşă, dar, în cazul lui, nu Vezuviul fusese de vină, ci războiul, iar norii fierbinţi de gaze fuseseră – pentru el – Germania nazistă, şi apoi Uniunea Sovietică. Iar dacă doream să ştim cum arăta el – sau cel puţin să ne facem o idee – înainte de erupţia din vara lui 1941, eram obligaţi să-l reconstituim mental, precum acele temple romane din Pompei, a căror splendoare nu putem decât să ne-o imaginăm, recompunând în minte arhitravele, frizele şi cornişele, plecând de la vestigiile câtorva coloane amputate de două treimi din dimensiunile lor.

La Vilnius nu era nicio coloană, dar uneori, apăreau ici şi colo urmele trecutului evreiesc al oraşului. Dalija îmi spusese să mă duc pe strada Žemaitijos şi să privesc în sus, ceea ce am şi făcut. Era o stradă mică ce făcuse parte, în timpul războiului, din Marele ghetou – se numea atunci strada Straszuna –, şi care, spre deosebire de multe alte străzi, nu se schimbase prea mult între timp: majoritatea caselor erau aceleaşi, unele locuite, altele abandonate, iar caldarâmul, pavat, nu fusese niciodată asfaltat. Pe această stradă, la 1 septembrie 1943, un grup de partizani se răsculase, ridicând o baricadă şi trăgând asupra naziştilor care, drept răspuns, îi bombardaseră, distrugând clădirea şi omorând cea mai mare parte dintre insurgenţi.

Dalija îmi spusese să ridic privirea – folosise aceste cuvinte –, pentru a vedea ce mai rămăsese din lumea evreiască de dinainte de război. Chiar la începutul străzii se afla o curte care servea drept parcare, acolo unde odinioară se ridica un imobil pe care Sovietele îl distruseseră. Din el nu mai supravieţuise decât o bucată de perete, iar pe acest perete, la nivelul etajului al doilea, la nivelul, aşadar, a ceea ce trebuie să fi fost o casă de rugăciune, era gravată în piatră o stea a lui David. Astfel, în ghetou, în vreme ce naziştii dădeau dreptate vechii idei nietzscheene care spunea că Gott ist tot, persecutându-i pe evrei şi privându-i de dreptul de a trăi în demnitate, apoi de a trăi pur şi simplu, bărbaţi, femei şi copii, printre care poate că se afla şi un anume domn Piekielny, se adunaseră cu faţa la acest perete şi se rugaseră.

Am rămas ţintuit locului, cu lacrimi de emoţie în ochi, după care am continuat să urc strada. Puţin mai departe, la numerele 7 şi 9, apăreau pe faţade inscripţii în idiş. Erau firmele a ceea ce trebuie să fi fost, înainte de război, magazinele evreieşti, inscripţii care fuseseră acoperite cu vopsea după război, ca şi când pereţii erau un fel de palimpseste pe care puteai şterge o poveste pentru a o rescrie după bunul tău plac – dar vopseaua, de-a lungul timpului şi al intemperiilor, se scorojise şi căzuse, dezvăluind trecutul oraşului Vilnius şi aducându-i aminte că era încă, nu cu atât de mult timp în urmă, oraşul supranumit Ierusalimul Lituaniei.

Traducere din franceză de Adina Dinițoiu

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.