Un „love story” ludic și melancolic

Romancieră cu un farmec aparte, retro, inconfundabil – în siajul romanului nostru interbelic, modernist (Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, dar și o Cella Serghi etc.) –, Ioana Pârvulescu ne propune prin cel mai recent roman al său, cu un nume intrigant, „Aurul pisicii” (Editura Humanitas, 2024), reînvierea (sau reinventarea) romanului de dragoste– un gen cvasidispărut în epoca noastră, din prea mult scepticism postmodern și – mai nou – postuman. Aș vrea să notez, în acest sens, faptul că, înainte de ’89, exista o colecție întreagă „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu – și-mi amintesc că am citit, în adolescență, multe titluri din această colecție (din biblioteca părinților mei). E, într-adevăr, dificil să revizitezi acest gen – atât în literatură, cât și în film – fără riscul de a cădea în clișee și chiar în imaginarul kitsch. Nu e cazul Ioanei Pârvulescu, care își asumă – cu umor și toate convențiile la vedere – genul romanului de dragoste – rescriind un text de tinerețe –, și adăugându-i o profunzime tulburătoare, ce privește însăși condiția umană.

„Aurul pisicii” este, aș spune, un love story ludic și melancolic, care ia, la un moment dat, o turnură fantastică – protagonista, Monica Mihuț, regresează în timp, de la vârsta de 49 de ani la aceea de 7 ani –, propunând o subtilă (aproape detectivistică) joacă cu timpul, în care scriitoarea abordează tema iubirii chiar în relație cu trecerea timpului. O manieră de a spune că, de fapt, condiția umană însăși este supusă precarității și eroziunii timpului, de care nu scapă nici măcar iubirea – cea din urmă văzută ca formă supremă de existență a umanului.

„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură” – se spune la începutul romanului (făcând aluzie la o piesă muzicală, dat fiind că întreaga acțiune se construiește în jurul unui playlist, explicitat la final), iar vocea narativă misterioasă se dovedește a fi a Monicăi Mihuț, protagonista poveștii de iubire, asistentă la un cabinet veterinar, care se îndrăgostește de Sebastian Severin, biolog și profesor universitar. Ca într-un roman de altădată, Ioana Pârvulescu își asumă convenția povestirii: narațiunea retrospectivă (aflăm asta la un moment dat) e făcută de Monica pentru… fetița ei pierdută, Sonia, care nu a apucat să trăiască pe lumea aceasta decât trei zile (dar mai ales, firește, pentru noi, cititorii). Iar incipitul romanului introduce abrupt un element detectivistic care va face deliciul cititorului – amestecat cu ludic și umor – în cea de-a doua parte a cărții.

Vocea și perspectiva narativă îi aparțin Monicăi (Moni, cum îi spune Sebastian), care lucrează într-un cabinet veterinar (are studii neterminate de medicină veterinară) alături de prietena ei Maya (mamă singură, cu un băiat adolescent), și care se va îndrăgosti iremediabil de tânărul asistent universitar (originar din Brăila) Sebastian Severin (îl cunoaște încercând să ocupe timpul băiatului deprimat al Mayei cu un hobby care să-l intereseze). Povestea de iubire – cu secvențe tandre și o delicatețe retro, de roman interbelic – va dura nouăsprezece ani, un love story marcat de fericire și suferință, în egală măsură, și mai ales de pierderea fetiței lor Sonia. Peste toate plutește și umbra Ceciliei, fosta iubită (și soție) a lui Sebastian, femeia-pisică, posesoare a unei pisici-sfinx (despre relația lor Monica nu știe prea multe, deși primește incognito vizita Ceciliei la cabinet, împreună cu pisica ei-sfinx). Sebastian însuși e iubitor de pisici – care nu încetează să puncteze simbolic parcursul evenimentelor.

În anul pandemiei, 2020 – în timp ce Sebastian se luptă cu covidul în spital la Brăila –, protagonista începe să regreseze fizic în timp, până la vârsta de… 7 ani, lucru care pare să însemne sfârșitul brutal al unei lungi iubiri, fără voința protagoniștilor ei. Sau o ocazie de punere la încercare a acestei iubiri (mai ales că reapare și Cecilia). La ușa apartamentului lor, se va prezenta astfel o Monica mică, de 7 ani (dar cu conștiința celei adulte), dându-se drept fata fratelui Monicăi (plecat în Spania). La urma urmelor, Monica cea mică este, în efigie, imaginea fetiței lor Sonia, a cărei pierdere le-a umbrit anii vieții de cuplu. Un umor tandru și ludic scaldă apele, delicate și tulburi în același timp, ale acestui roman al cărui final e ambiguu, hipnotic și poetic, nelipsit de un dramatism discret. „Aurul pisicii” e, la modul simbolic, un roman tandru despre condiția umană atât de fragilă, definită în mod esențial de timp (îmbătrânire și moarte) și iubire – schimbătoare și ea în timp, pândită de dispariție, dacă nu de metamorfoză (un cuvânt important în roman, cu aluzii livrești, kafkiene și goetheene): „Oricât de inteligent și de intuitiv era, nu mă recunoscuse (Monica de 7 ani, n.m.) și n-avea cum să-și dea seama. Logica îl va încurca mereu, chiar dacă s-ar afla la un pas de adevăr. Oare credea că fusesem ucisă? Într-un fel chiar așa era, însă doar în felul în care o face viața, nu moartea, pentru că de atâtea ori trebuie să trăiești mai departe fără să mai fie viața ta cea pe care o trăiești”.

Avem de-a face, în fond, cu un joc al iluziei, al mayei (indiciul e prezent în carte prin numele prietenei Monicăi) – cum e însăși existența oamenilor (și poate și această poveste). Poate că însăși iubirea are aceeași (in)consistență a iluziei, căci suntem doar „umbră și ceață”, vorba Monicăi, de la început – iar cartea m-a dus cu gândul la „Blow up”, superbul film al lui Antonioni, ba chiar și la filmul „Charade”, unde o copilăroasă Audrey Hepburn se joacă tandru cu un mai vârstnic Cary Grant, dar mai ales cu noi, spectatorii.

„Timpul e personaj” în roman – notează scriitoarea pe coperta a patra, și într-adevăr inserția fantasticului – cu o fină lucrătură (a se vedea scena din Turnul cu ceas din Sighișoara) – înseamnă aici o dereglare temporală, o construcție minuțioasă în jurul timpului, cu detalii ascunse (îi revine cititorului să le descopere). O călătorie temporală în trecut, dar din sens opus, al viitorului, apărea și în romanul de debut al scriitoarei, „Viața începe vineri” (tema timpului, savant tratată, ca și la Ioana Pârvulescu – cu aceeași imagine obsedantă a ceasurilor – este prezentă și în romanul „Prima secundă” al mai tânărului, și talentatului, scriitor Vlad Roman). Adaug că regresia Monicăi la vârsta de 7 ani e anticipată, printre alte indicii, de conversațiile cu Sebastian pe teme de biologie legate de metamorfoză și regresie temporală (a se vedea cazul micii meduze care poate regresa la stadiul de polip).

Pisicile (dar și, în genere, animalele de la cabinetul veterinar) au un rol important în acest roman. Sebastian iubește pisicile și ar dori să adopte una, Cecilia avea o pisică-sfinx, Monica cea mică primește, la final, de la Sebastian un mic motan pe care îl botează tot… Sebastian (motan care și dispare la un moment dat!). Pisici care apar și dispar, la modul ludic, dar care – într-un plan mai profund – dau seamă de (in)consistența lucrurilor și poate a oamenilor. Ce este, la urma urmelor, „aurul pisicii”? Citez din motto-ul cărții (un mic dialog din Goethe, „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, continuat ca motto și la începutul părții a II-a) – întrebat de fiu de ce se numește aurul pisicii o anume piatră, tatăl îi răspunde: „-Aurul pisicii! râse copilul, și de ce? – Pesemne fiindcă e fals, căci și despre pisici se crede că ar fi false”.

Avem de-a face, în fond, cu un joc al iluziei, al mayei (indiciul e prezent în carte prin numele prietenei Monicăi) – cum e însăși existența oamenilor (și poate și această poveste). Poate că însăși iubirea are aceeași (in)consistență a iluziei, căci suntem doar „umbră și ceață”, vorba Monicăi, de la început – iar cartea m-a dus cu gândul la „Blow up”, superbul film al lui Antonioni, ba chiar și la filmul „Charade”, unde o copilăroasă Audrey Hepburn se joacă tandru cu un mai vârstnic Cary Grant, dar mai ales cu noi, spectatorii. Și scriitoarea Ioana Pârvulescu se joacă foarte serios cu noi, cititorii, într-un fermecător roman despre timp și un tandru love story (presărat și cu personaje secundare foarte vii ca doamna Viki și cățelul ei Kronos, sau nea Gurău, vecinul fost turnător în comunism). Îl recomand, ca pe unul dintre cele mai bune romane ale acestui an.

Ioana Pârvulescu, „Aurul pisicii”, Editura Humanitas, București, 2024