Laura Lindstedt (n. 1976) este o scriitoare finlandeză experimentală, foarte interesantă, pe care am cunoscut-o anul trecut la Bucureşti, la Târgul de Carte Gaudeamus, cu ocazia lansării romanului său Oneiron – Fantezie despre primele secunde după moarte (2015), apărut în traducere românească la Editura Paralela 45 (2016, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean). Romanul Oneiron – al doilea roman al său, după Sakset/Foarfecile (2007) – mi s-a părut, la rândul lui, o revelaţie, o carte ce nu semăna cu nimic, izbitoare prin noutatea propunerii pe care o făcea: aşa cum anunţă şi subtitlul – şi cum lasă de înţeles însuşi titlul, Oneiron – romanul este o „fantezie” onirică despre acel „limb” (să-i spunem) care face trecerea de la viaţă la moarte, de la o stare a materiei şi a conştiinţei către altceva, despre care nu putem decât fantasma. Putem numi, aşadar, această proză una experimentală, onirică, o proză care vrea să se confrunte cu limitele conştiinţei şi ale imaginaţiei noastre umane. Pe de altă parte, trebuie să adaug că romanul are şi o latură militantă, feministă, fiindcă protagonistele lui sunt exclusiv femei – de condiţii sociale şi origini diferite, de naţionalităţi şi limbi diferite –, iar toată „problematica” post-mortem a cărţii se învârte în jurul vieţii, trecutului şi identităţii acestor femei.
Laura Lindstedt și Adina Dinițoiu (Gaudeamus 2016)
La fel ca la compatrioata ei, Sofi Oksanen (publicată în româneşte la Editura Polirom) – practic de aceeaşi vârstă, ambele câştigătoare ale Premiului Finlandia –, Laura Lindstedt creează o literatură foarte dramatizată, foarte scenică: şapte femei se întâlnesc într-un no man’s land alb, atemporal, (imediat) după moarte. Dat fiind că Laura Lindstedt face parte din Societatea Literaturii Posibile, iată că îşi imaginează inimaginabilul, printr-o „literatură posibilă”. Perspectiva pe care o alege este, însă, una exclusiv feminină – deşi foarte diversă. Cele şapte femei vor traversa un spaţiu-timp de trecere (acele „prime secunde după moarte” se dilată, în fond, în cele peste 300 de pagini ale cărţii), iar acomodarea treptată cu evidenţa morţii şi a dispariţiei fizice (stingerea treptată a simţurilor, culminând cu evaporarea efectivă a corpului, cu aneantizarea) le face, iniţial, să încerce o reîntoarcere şi o rememorare a trecutului mai îndepărtat sau mai recent. Femeile se „agaţă” de viaţă, înspăimântate de evidenţa morţii, iar acest spaţiu-timp de trecere le confruntă, de fapt – la modul nemilos, fără concesii, ca la o veritabilă „judecată de apoi” – cu viaţa lor, cu trecutul lor, cu tot ceea ce au reprezentat ele ca individualitate/identitate în existenţa terestră. Remarcabile sunt, la Laura Lindstedt, pe de o parte modul tranşant, nelipsit de cruzime, cu care tratează problematica feminină şi feministă, iar pe de altă parte solidaritatea feminină pe care ea o imaginează: cele şapte femei, atât de diferite, fac – la modul concret – un cerc al solidarităţii în moarte (în clipa în care cea dintâi dintre ele, Rosa Imaculada, începe să dispară, să se „evapore”), susţinându-şi reciproc angoasa trecerii dincolo. Naraţiunea (la persoana a III-a, ocazional a II-a) aparţine, în orice caz, unei voci exterioare de tip narator omniscient – ca într-o veritabilă „judecată de apoi”.
Care sunt cele şapte femei? Iată-le: artista newyorkeză Shlomith (care suferă de anorexie, prilej pentru Laura Lindstedt de a scrie pagini tulburătoare din interiorul conştiinţei anorexicei), contabila-şefă Polina din Moscova (care moare sufocată, accidental, într-un tunel de zăpadă – prilej din nou pentru scriitoare de a reda stări-limită, greu de suportat), pacienta braziliană cu transplant cardiac Rosa Imaculada, franţuzoaica (din Marseille) de condiţie bună Nina (care moare însărcinată cu cei doi gemeni atât de aşteptaţi), olandeza Wlbgis, bolnavă de cancer la gât, senegaleza Maimuna, care visează la o carieră de model şi adolescenta austriacă Ulrike. Între cele şapte femei se creează interacţiuni interesante, în care se dezvăluie nu numai trecutul lor şi circumstanţele morţii (acestea din urmă întreţin suspansul, pentru că te întrebi, de fiecare dată, cum au murit), dar şi temperamentele, personalităţile lor diferite. Lidera lor – care deschide şi închide cercul dispariţiilor (femeile încep prin a-şi pierde simţurile şi sfârşesc prin a dispărea complet) – este, fără îndoială, anorexica Shlomith, o artistă (de performance) extrem de voluntară, de altfel (cartea se deschide brutal cu o secvenţă de sex oral pe care Shlomith i-l serveşte lui Ulrike, „ultima venită” în grupul lor, şi se închide cu ultima dispariţie, cea a lui Shlomith). În fond, fiecăreia dintre protagoniste i se consacră un capitol şi o biografie interesantă – pe care vă las să le descoperiţi.
Aş vrea să închei consideraţiile de mai sus oprindu-mă asupra scriiturii Laurei Lindstedt, care face din Oneiron o carte răvăşitoare. O plonjare în trecut sau în conştiinţă (am descoperit între referinţele autoarei pe Nathalie Sarraute, de pildă), fără să fie propriu-zis un dicteu automat, dar în schimb, o superbă proză experimentală, onirică (nu atât suprarealistă), situată la limitele percepţiei şi imaginaţiei. Motto-ul cărţii este extras din Moartea lui Ivan Ilici a lui Lev Tolstoi: „N-am să mai exist – şi-atunci ce-o să fie? N-o să fie nimic. Unde am să fiu când n-am să mai exist?”. Ei bine, Laura Lindstedt pune la bătaie psihologia, mitologia, onirismul (există descripţii superbe, poetice, de peisaj après la mort), senzorialitatea şi erotismul, chiar şi dramatismul teatral, pentru a da un răspuns acestei întrebări.
Iată dispariţia celei dintâi, a Rosei Imaculada: „Ce s-a întâmplat apoi le-a uimit pe toate. Rosa începu să se scufunde. Însă nu în jos. Rosa rămase exact în locul în care era, nu se îndepărtase şi nu se micşorase, dar nici nu rămăsese la fel. Începu cumva… să dispară? Să-şi piardă trăsăturile? Ca şi când se pusese un strat subţire de zăpadă pe ea. Sau ca şi când o pojghiţă de gheaţă foarte fină, aproape transparentă, s-ar fi întins şi ar fi acoperit-o. Sau fusese totuşi un văl? Sau suprafaţa opacă de sticlă sau plasticul transparent, gros, al unui sicriu de expoziţie, care distorsionează puţin trăsăturile celui din interior? Nu părea să se afle nimic între ele totuşi. Shlomith verifică, îşi întinse cu curaj mâinile ciolănoase roase de osteoporoză (pe care cineva i le-ar fi putut rupe printr-o simplă răsucire) către Rosa, dar nu atinse nimic, să evidenţiem: nimic. Nu atinse nici gheaţă, nici zăpadă, nici văl, nici sticlă şi nici plastic, nimic asemănător, nici măcar pe Rosa, nici măcar când Shlomith îşi întinse mâinile şi mai tare. Şi totuşi Rosa era acolo! Ca o statuie de sare, inertă, dar reală. Foarte aproape. Shlomith continuă să se întindă, iar în cele din urmă îşi cufundă mâna, toate vedeau, o vedeau şi pe Rosa cum se estompa, mâna şi Rosa în acelaşi timp, nu era posibil, şi chiar de-ar fi”.
Şi, prin contrast, o secvenţă de la începutul cărţii, descriind (la persoana a II-a, ca în Nouveau Roman) – în scena Shlomith-Ulrike – apropierea orgasmului la cea din urmă: „Cum e posibil să te gândeşti la plăcere? Nu te poţi gândi la asta. Gândeşte-te în schimb la lumină. La lumina clară care îţi pătrunde printre pleoape. Devii parte din focul portocaliu, din vântul solar, din descărcările de plasmă, din găurile coronale pulsatile. În interiorul tău se află nucleul universului, un generator misterios, acel nodul divin, perfect inervat, un teren minat cu opt mii de terminale nervoase, din care pornesc filamente către măduva spinării şi până la sistemul nervos central, mereu, până la soare, până la bolta universului”.
Sau această ipoteză ameţitoare a Rosei de a se putea întoarce în viaţă cu o bucată din „substanţa” spaţiului-timp de după moarte, pentru „a da peste cap cărţile lumii”: „Cum înainte respiram fără să stăm pe gânduri, la fel acum nu respirăm şi nici nu ne gândim că nu respirăm. (…) Această substanţă din jurul nostru, esta substância maldita, este un fel de materie blestemată care ne afectează într-un mod foarte straniu. Dacă am putea lua o bucată din ea cu noi în momentul în care am fi aruncate înapoi de unde am venit – în acest moment, victoria strălucea în ochii Rosei Imaculada – cărţile lumii s-ar da peste cap. Toată ştiinţa ar trebui rescrisă!”.
Oneiron (din grecescul oneiros – vis, visare, halucinaţie) e o carte stranie şi tulburătoare, care atacă o temă/întrebare obsedantă şi în fond imposibilă: ce se întâmplă după moarte? Trebuie spus că Laura Lindstedt este şi foarte updatată şi conectată la contemporaneitate: ea practică o literatură la intersecţia mai multor arte/ştiinţe şi, în plus, a elaborat şi performance-uri – cel mai recent, Inima Rosei Imaculada (2013), combină elemente din dans, literatură şi cardiologie. O autoare de avangardă pe care o recomand!
Laura Lindstedt, Oneiron – Fantezie despre primele secunde după moarte, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, 358 p.
Lasă un răspuns