Citiri cu coada ochiului

V-ar plăcea să fiți un erudit fără pereche? O somitate? Iată secretul

Am avut cîndva un amic literat, un soi de Leonardo.

Insul meu suferea, bineînțeles, de o furibundă pornire enciclopedică. Era dezodonat și gălăgios. Avea un rîs de elefant. Pornirea cu pricina se manifesta îndeosebi în discuțiile noastre, dar se producea negreșit, în forme ceva mai blînde, cred, și în solitudine, cu nevasta (prima dintr-un șir inavuabil).

Amicul meu citea cel puțin patru-cinci cărți pe zi, după propriile-i mărturisiri. Îndeosebi cărți polițiste, de amuzament, romane de amor, să zicem, Alexandre Dumas. Dar și volume de poezii ori nuvele. Ca să vă faceți o idee cu privire la erudiția lui nemiloasă, menționez că știa franțuzește.

Omul meu avea, în sufragerie, o bibliotecă uriașă, întinsă de-a lungul pereților, în unghi aproape drept (locuia la bloc). Cărțile stăteau în rafturi, de-a valma, pe două sau chiar trei rînduri, în procesiune asimetrică (dacă se poate spune așa; și se poate).

Dacă luai din raft o carte (oricare carte!) în scopul de a o răsfoi, observai de îndată și fără greș urme foarte concrete de studiu înverșunat. Sub copertă, chiar deasupra numelui autorului, era scris cu pix albastru sau roșu, foarte vizibil (și lizibil), numele și prenumele proprietarului, locul și data achziției. Sub numele proprietarului observai, de asemenea, semnătura proprietarului, autograful lui prețios, adresa.
Însemnările marginale dovedeau fără greș o inteligență abundentă. Și monotonă (ca destinul însuși).

Amicul literat avea obiceiul (nu tocmai rar în cazul minților sclipitoare) de a sublinia pasajele mai importante. Tot cu pixul albastru sau roșu. Pasajele pe care le aprecia nu erau mai scurte de o pagină. Adeseori mult mai lungi. Așa încît (aproape) întreaga carte (sau o parte a ei, ca să fiu extrem de precis) purta semnele adorației și rîvnei posesorului. Era foarte greu (aproape imposibil) să identifici vreun rînd nesubliniat. În ochii amicului meu, într-o carte, totul părea (și chiar era) la fel de important. Totul! Totul!

Și asta, dacă vă vine să credeți, nu-i, totuși, totul.

Un scris greoi consemna pentru posteritate reacțiunile lui mintale. Era agitat, extrem de agitat, și previzibil, extrem de previzibil. Aici intervenea monotonia neomenească a trăirilor savantului. Pentru asta l-am îndrăgit…

Planetele se rotesc în jurul soarelui pe aceleași orbite sempiterne, calculate de savanți încă din Renaștere. Prunii înfloresc primăvara. Rîurile curg dinspre izvor spre vărsare. Apa este lichidă. Văzduhul, gazos. Femeia este o entitate de sex feminin.

La fel și reacțiile amicului. Oscilau veșnic între aceiași doi termeni, ca pendulul lui Foucault: „gut” și „excellent”. Un termen german și altul englezesc marcau amplitudinea colosală a gîndirii sale. Nici un alt cuvînt: totul era cînd „gut”, cînd „excellent”. Ba nu, sînt nedrept. Intolerabil de nedrept. Unele pasaje beneficiau de o exclamație nu mai puțin isteață decît celelalte. Și anume: „ha, ha!!!”. Cu trei semne ale mirării: unu, doi, trei !!!

Pentru a desăvîrși această notă, mai trebuie să amintesc doar un amănunt nesemnificativ.

Dacă toate cărțile din bibliotecă, fără excepție, purtau semnătura meticuloasă a amicului și exclamațiile sale de extaz înduioșat, nici una nu era subliniată pînă la sfîrșit. Cam după cincizeci de pagini, epuizat, omul meu se oprea din efort. Fără excepție. Dincolo de cele 50 de pagini, cartea nu mai prezenta nici un interes. Restul volumului rămînea neverosimil de alb. M-am întrebat, firește, de ce…

Iată ce am găsit: pur și simplu, amicul meu nu avea răbdare să citească pînă la capăt nici măcar o broșură. Încă de la pagina 50, intuia sfîrșitul, concluzia cărții. Cum numai Blaise Pascal mai fusese în stare. Nu avea, deci, acest obicei vulgar, de care numai mediocrii se învrednicesc. Și nu cedase niciodată ispitei. Faptul că nu terminase niciodată o carte nu-l împiedica să fie întotdeauna volubil.

În definitiv, franc vorbind, tocmai acesta era secretul erudiției sale.

 

P.S. Problema însemnărilor din/pe cărți nu este deloc nouă. A fost studiată de H. J. Jackson în Marginalia: Readers Writing in Books, Yale University Press, 2001, 324 p.

Parteneriat media


Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu