Cronici

Viața dezgolită

Cu existențe impregnate, sufocate de social și de politic, personajele Gabrielei Adameșteanu își construiesc, aparent paradoxal, destinele în pofida istoriei. E vorba, de aceea, de cele mai multe ori, despre supraviețuitori cu o memorie nefericită. Tuturor romanelor acestei mari scriitoare – poate cea mai importantă prozatoare postbelică de la noi, depășindu-și, prin viziune, onestitate est-etică și prin forța narativă, colegii prozatori din generațiile ’60 și ’70 – li s-ar potrivi ca motto titlul lui Paul Ricoeur: „Memoria, istoria, uitarea”. Uitarea este imposibilă, chiar dacă anumite momente s-ar dori ascunse ca mizeria sub covor. Memoria poate fi înșelătoare, subminată de traume afective și sociale, dar este mereu decorticată în bavardajul cotidian sau în fluxul gândurilor. Istoria implacabilă este trăită tragic, cu încercări disperate de a-i para loviturile, cu eșecuri lamentabile și cu ieșiri prea puțini eroice.

Fontana di Trevi” continuă construcția personajului Letiția Branea, figură feminină cunoscută cititorilor din alte două volume, „Drumul egal al fiecărei zile” și „Provizorat”. „Roman politic”, cum i-a spus în „Observator cultural” Adina Dinițoiu, așa cum fusese numit, de altfel, și celălalt mare roman al scriitoarei, „Dimineață pierdută”, în 1984, de către Monica Lovinescu, „Fontana di Trevi” este, ca să reluăm un clișeu didactic, „un roman total”: social, politic, psihologic, al generațiilor, al maternității, al ratării, al tranziției românești și am mai putea găsi formule și teme.

La fel ca în „Dimineață pierdută”, se suprapun niveluri temporale diferite: prezentul în care Letiția vine din Franța – unde se mutase cu Petru –, la București, ca să recupereze moștenirea unchilor ei Caius și Traian Branea; trecutul câtorva decenii înainte și după Revoluție, care străpunge mereu suprafața instabilă a existenței actuale a personajelor, fie că este vorba despre cercetări interesate, fie că este vorba de memoria aproape involuntară, uneori din nevoia de clarificare lăuntrică, alteori din necesități practice, legate de câștigarea averilor pierdute. Așa cum vizita Vicăi Delcă în „Dimineață pierdută” la descendenta familiei Ioaniu-Mironescu devine un mod de întoarcere în timp, sosirea Letiției la vechea ei prietenă Sultana Morar – „la Morari” – ajunge să fie un moment de reconstituire a unui întreg trecut, atât personal – iubirea trăită în tinerețe, înainte de plecarea din țară, pentru Sorin Olaru, întreruperea de sarcină în condițiile dramatice ale interzicerii avorturilor, eșecul căsniciei, depresia, mizeria socială – cât și istoric: cutremurul din 1977, condițiile precare din România ultimelor decenii comuniste.

Apoi, prin ochii Morarilor, Revoluția din 1989, în care moare prietenul Claudiei, fiica acestora, decepția trăită după „anii romantici” – ca să reiau un titlu al autoarei – postdecembriști, ascensiunea și îmbogățirea celor fără scrupule, degradarea ireversibilă a politicii și a societății românești, plecarea celor vechi în vremea comunismului și plecarea noilor generații, tot în Occident, cu aceleași mari speranțe, parțial înșelate. Claudia, fata Morarilor, ambițioasă, perfecționistă, câștigă bursă după bursă, până ajunge în State, unde tot scrie un doctorat pe care nu reușește să îl termine la timp și, tragic pe plan personal, i se pune diagnosticul de cancer. Petru, soțul Letiției, lucrase la Europa Liberă, dar rămâne infirm în urma atentatului și la pensie se mută amândoi într-un orășel din Franța, Neuvy. Toți au „schelete în dulap”, drame din familie sau individuale, înainte de Revoluție ascensiuni bazate pe compromisuri sau mezalianțe, rude indezirabile, adultere, copii părăsiți, dosare periculoase, după 1989 vinovății reale sau închipuite, minciuni perpetuate, dependențe psihologice, meschinării, fii și fiice „surogat”, lupte politice donquijotești, invidii ș.a. Toți sunt, cum spune un personaj,  „oameni ai comunismului”, în sensul în care sunt, de fapt, oameni ai unei istorii trunchiate, care le trunchiază și lor destinele.

Perspectiva Letiției, personajul-narator, care la rândul ei scrie un roman pe care vrea să îl publice în România, este de o cruzime a observației morale rar întâlnite. Viața ei și viața celorlalți, trecutul și prezentul se perindă fără menajamente, dezvăluind un suflet cicatrizat. Distrusă aproape fizic și psihic în anii ’70, când este părăsită de Petru, care pleacă din țară fără să îi spună, se desparte de Sorin în noaptea cutremurului, renunță la sarcină aproape cu prețul vieții, face septicemie și depresie, este mutată la un depozit de cărți şi trăiește într-o garsonieră friguroasă într-un bloc mizer. Letiția se recompune greu și supraviețuiește odată ajunsă în Occident, unde devine kinetoterapeut, ajutată doar de Frau Poldi și apoi de Petru. Privește, așadar, oamenii și pe ea însăși fără iluzii și fără menajamente, înregistrând totuși zbaterile interioare ale memoriei afective, ale iubirii din tinerețe mai cu seamă. Pe urmele Hortensiei Papadat-Bengescu, Gabriela Adameșteanu poate fi considerată o mare prozatoare europeană a literaturii române.

Gabriela Adameşteanu, „Fontana di Trevi”, Editura Polirom, Iaşi, 2018, 400 p.

 

Parteneriat media

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu