Vă propun spre lectură, în acest număr al Literomaniei, un text al Virginiei Woolf despre scris – un text util nu numai scriitorilor experimentați, zic eu. În fapt, problema esențială este, în viziunea lui Woolf, dacă redai, ca un metronom, fără nicio frână, curgerea vieții – o înregistrezi, adică, fără a interveni prin selecții și ordonare, sau, dimpotrivă, înregistrezi ceea ce îți oferă viața după care, retras într-o cameră, alegi și decizi ce păstrezi pentru a pune alături de alte piese care construiesc povestea ta. Pe scurt, în ce măsură materialul folosit într-o proză sau roman necesită prelucrare sau nu. Se întâmplă, și probabil fiecare cititor a pățit-o la un moment dat, ca în foarte multe cărți să fim asaltați de elemente ale vieții cotidiene reproduse aproape fotografic, dar care nu au consistența necesară pentru a da cu adevărat valoare în timp textului. Eseul semnat de Virginia Woolf a fost tradus de Petru Creția și a fost publicat în revista „Secolul XX” (nr. 9/ 1977). (Bozz)
Virginia Woolf
Viața și romancierul
Romancierul – şi tocmai aceasta îl distinge și îl primejduieşte – este cumplit de expus vieții. Ceilalți artişti, măcar într-o măsură, se retrag; se claustrează săptămâni în şir cu câteva mere pe o farfurie și cu o cutie de vopsele sau cu un sul de note muzicale şi un pian. Din izolarea aceasta ies doar ca să uite sau să se distragă. Romancierul însă nu uită niciodată şi este arareori distras. Îşi umple paharul și îşi aprinde țigara, se poate presupune că gustă toate plăcerile conversației şi ale mesei, dar întotdeauna cu sentimentul că este stimulat şi exploatat de obiectul artei sale. Gust, sunet, mişcare, câteva vorbe aici, un gest dincolo, un bărbat care intră, o femeie care iese, până şi automobilul care trece pe stradă sau cerşetorul care îşi târie paşii pe caldarâm, toate roşurile şi albastrurile şi luminile, și umbrele scenei îi reclamă atenția şi îi trezesc curiozitatea. Romancierul se poate tot atât de puțin sustrage fluxului de impresii, cât e în stare peştele în mijlocul oceanului să nu mai lase apa să-i năvălească prin branhii.
Dar dacă sensibilitatea este o condiție a vieții romancierului, este vădit că toți scriitorii ale căror cărți au biruit timpul au ştiut cum s-o controleze şi cum s-o supună țelurilor lor. Şi-au isprăvit vinul, au achitat nota şi s-au dus, singuri, in camera lor solitară, unde, în trudă şi răgazuri, în chinuri (ca Flaubert), în încordare și avânt, în zbucium (ca Dostoievski) ei şi-au strunit percepțiile, le-au dat consistență și au făcut din ele substanța artei lor.
Romancierul poate (aşadar) să şadă undeva, să privească viața şi să-şi confecționeze cartea din însăşi spuma și efervescența emoțiilor sale; ori poate să-şi lase acolo paharul, să se retragă în camera sa și să-şi supună trofeul acelor misterioase procese prin care viața devine, ca veşmântul chinezesc, în stare să stea singură pe picioare – un soi de miracol impersonal. În amândouă cazurile însă el se află confruntat cu o dificultate care nu-i afectează în aceeaşi măsură ca pe el pe niciunul dintre ceilalți artişti. Strident, gălăgios, viața nu încetează să susțină că ea este țelul propriu al romanului şi că opera unui romancier este cu atât mai bună cu cât el vede şi captează mai multă viață.
Procesul de selecție este atât de drastic încât adesea, în stadiul final, a dispărut orice urmă a scenei reale pe care se întemeiază un capitol anume. Într-adevăr, în camera solitară, a cărei uşă criticii se străduiesc veşnic s-o deschidă, se desfășoară procese dintre cele mai ciudate. Viața este supusă unor nesfârşite disciplinări și flexiuni. I se pun frâne; este ucisă. Este amestecată cu cutare lucru, închegată cu altul, aşezată în contrast cu un al treilea; astfel încât după un an, când scena noastră de cafenea este gata, semnele de suprafață care ne-o aminteau au dispărut. Din caierul de ceață prinde ființă ceva riguros, ceva formidabil şi trainic, alcătuirea din adânc, substanța care a stârnit valul nostru de emoție neselectivă.
Dintre aceste două procese, întâiul, acela al receptării de impresii, este fără îndolală cel mai uşor, mai simplu şi mai agreabil. Cineva dotat cu un temperament suficient de receptiv şi cu un vocabular pe măsura nevoilor sale de expresie este absolut capabil să scrie o carte pornind exclusiv de la această emoție preliminară. Trei sferturi dintre romanele de astăzi sunt preparate din experiențe fără disciplinări decât blândul frâu al gramaticii şi rigorile ocazionale ale împărțirii în capitole. (1)
Romancierul poate (aşadar) să şadă undeva, să privească viața şi să-şi confecționeze cartea din însăşi spuma și efervescența emoțiilor sale; ori poate să-şi lase acolo paharul, să se retragă în camera sa și să-şi supună trofeul acelor misterioase procese prin care viața devine, ca veşmântul chinezesc, în stare să stea singură pe picioare – un soi de miracol impersonal. În amândouă cazurile însă el se află confruntat cu o dificultate care nu-i afectează în aceeaşi măsură ca pe el pe niciunul dintre ceilalți artişti. Strident, gălăgios, viața nu încetează să susțină că ea este țelul propriu al romanului şi că opera unui romancier este cu atât mai bună cu cât el vede şi captează mai multă viață. Dar viața uită să spună că ea este, în mare vorbind, impură; și că latura cu care se împăunează ea cel mai mult este adesea pentru romancier cu totul lipsită de valoare. Aparența și mişcarea sunt momelile pe care i le întinde ca să-l ademenească spre ea, sugerând că acestea i-ar constitui esenta şi că doar captând-o romancierul şi-ar atinge țelul. Amăgit, el se năpusteşte febril pe urmele ei, caută să afle exact ce anume foxtrot se cântă la Ambasadă, ce fustă se poartă în Bond Street, se dă de ceasul morții să se inițieze în ultimele capricii ale argoului local şi imită la perfecție cele mai recente apucături ale vorbirii cotidiene. Suprema lui teroare este de a nu rămâne în urma vremii, grija lui principală este ca lucrul descris să fie atunci ieşit din găoace, încă numai puf.
Acest tip de roman reclamă o mare îndemânare și agerime şi satisface o dorință reală. Să cunoști aspectul exterior al epocii tale, îmbrăcămintea și dansurile ei, expresiile ei favorite prezintă un interes sau chiar o valoare pe care aventurile spirituale ale unui preot sau nobilele aspirații ale unei învățătoare luminate, oricât de solemne ar fi ele, nu le au. Pe de altă parte, a da iluzia realității atunci când obiectul descrierii tale este dansul aglomerat al vieții moderne cere o pricepere literară superioară aceleia de a scrie un eseu serios asupra poeziei lui John Donne sau asupra romanelor lui M. Proust. Când reuşeşte, romancierul care i se înfeudează vieții şi îşi înfiripă cartea din spuma clipei, face un lucru dificil, un lucru agreabil, ceva care, dacă eşti înclinat spre asta, poate chiar instrui. Dar opera lui trece odată cu anul 1921, odată cu foxtroturile și, după trei ani, arată la fel de demodat și de plicticos ca orice modă care şi-a împlinit menirea şi s-a dus.
Dar şi a te retrage, din teamă de viață, în biroul tău este deopotrivă de fatal. E adevărat că acolo pot fi manufacturate în tihnă imitații plauzibile după, să zicem, Addison, dar ele sunt fărâmicioase şi insipide ca ghipsul. Ca să supraviețuiască, fiecare propoziție trebuie să aibă drept inimă o mică scânteie de foc pe care, oricât de primejdios ar fi, romancierul trebuie s-o smulgă cu mâinile lui din văpaie.
Așadar condiția lui e precară: trebuie să se expună vieții; trebuie să-și asume riscul de a se vedea rătăcit şi păcălit de vedenia ei; trebuie să-i smulgă comoara și să se lepede de tot ce în ea este rebut. Dar la un moment dat el trebuie să-și părăsească semenii şi să se retragă, singur, în camera aceea misterioasă unde, în urma unor procese care îi scapă criticului, deşi exercită asupra lui o fascinație atât de adâncă, trupul lui capătă densitatea şi forma eternității.
Collected Essays II, London, The Hogarth Press, 1965, p. 131-136
În româneşte de PETRU CREȚIA
(1) Urmează câteva considerații asupra unui roman al doamnei Gertrude Stein, „A Deputy Was King” (1926) pe care Virginia Woolf îl invocă drept exemplu de roman construit exclusiv pe fluxul primar de impresii şi „urmând metodele vieții”, aparența şi tranziența ei, culoarea şi incoerențele ei evocate cu un realism minuțios, cumulativ şi inconsistent, în timp ce „sarcina scriitorului este de a alege, din douăzeci, un lucru care să le reprezinte pe toate celelalte: o sarcină primejdioasă și dificilă; dar numai aşa cititorului, despovărat de proliferarea difuză a vieții, i se poate grava în minte aspectul determinat pe care scriitorul vrea să i-l înfățişeze”.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu