Vacanxiété… La noi fenomene sociale, cuvinte noi, spune un articol din „Le Monde”, numărul din 5 iulie 2025. Teama de vacanță. Printre altele, un simptom al workaholismului. De voie și, mai ales, de nevoie. Métro-boulot-dodo. Vacanța întrerupe brutal un ritm care creează iluzia securității. A existenței în miezul lumii, nu în marginea ei. În locul rutinei, golul, neprevăzutul și fantasma vacanței de vis. Cuvântul, inexistent deocamdată în română, se poate adapta ușor: vacanxietate. La 2 Mai, în zorii corporatismului românesc, o prietenă, care renunțase la învățământ și lucra la o multinațională, spăla rufe într-un lighean împrumutat de la gazda noastră, când răsărea soarele sau chiar mai devreme. Nu-și găsea locul. Nu știa ce să facă. Pierduse experiența unui timp în care esențial este să nu faci nimic. Înainte de altul, aproape la fel, al mării, nisipului, soarelui și nesfârșitelor discuții cu apropiații.
*
Într-o proză foarte scurtă a lui Marin Preda, „Amiază de vară” (volumul „Întâlnirea din pământuri”), două femei au impresia că o mașină coase singură într-o încăpere dintr-o casă țărănească. Nu mai e nimeni în curte, totul e prins de lentoare, de somn, în lumina albă a amiezii: salcâmii, bătătura, gardurile negre cu ușa întredeschisă, geamurile deschise spre prispă. Și peste tot urmele oamenilor care par să fi dispărut subit, lăsând locul unei realități neliniștitoare. Nefirescul se instalează în plin cotidian realist, subminat însă de comentariul narativ care-i forțează limitele terne înspre o simbolistică arhetipală: „Părea o după-amiază întoarsă de demult, din adâncurile veșniciei și oprită în vizită la după-amiaza cea reală și prezentă, care, intimidată, tăcea împreună cu zidurile casei lor, cu vârfurile înalte ale salcâmilor și cu țărâna bătăturii, plină de urme de tălpi omenești, de labe de gâște și de copite mici de oi”. Un stop-cadru al transformării oricând posibile a oamenilor într-o amintire. Falia temporală, accesibilă doar femeilor, se-nchide odată cu sosirea acasă a bărbatului uneia dintre ele, într-o căruță: „Unde paștele mă-tii ești, fă? Vino încoace și deschide odaia să bag sacii înăuntru. Fă, surdo, tu n-auzi să ieși încoace și să mă ajuți să dau sacii jos din căruță? Să fie ea a dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă și doarme până se scufundă cinci stânjeni în pământ, cu pat cu tot…”. Amiaza veșnică pare derizorie în raport cu amuzantele imprecații furioase. Nimic nu e mai puternic și mai liniștitor în proza lui Marin Preda ca vocea omului, expresia unei sociabilități triumfătoare.
*
Pustiul amiezii de vară… În verile toride, pământul ulițelor se acoperea cu un praf consistent, fin și cald, în care ne scăldam tălpile goale, dintr-o neînțeleasă, instinctivă atracție. Nici țipenie pe drum. Nici prin curțile tăcute. Înspre câmp, până departe, aerul făcea fluturi de lumină. După multe ore de lectură în singurătatea casei (părinții erau mereu ocupați), totul căpăta o înfățișare stranie. În răstimpul în care mintea mea călătorea prin ținuturi exotice și aventuroase, populate de regi blestemați, prinți, cavaleri, cerșetori, orfani terorizați de ființe crude, hoinărind pe mare, prin munți, prin stepă sau prin prerie, uneori printre stele, oamenii în carne și oase dispăruseră. Lumea continua să existe fără ei, ceea ce mi se părea intolerabil. În locul zgomotelor familiare, o respirație ritmică, abia perceptibilă, a unei naturi ostile sau, mai degrabă, indiferente. De fapt, „ostil” și „indiferent” sunt calificative care umanizează inevitabil. Așa cum nu poți percepe lumea înconjurătoare altfel decât în limitele biologiei tale (frumosul cer albastru din zilele reci de toamnă sau de oricând e o iluzie!), nici nu poți vorbi despre ea decât în limitele limbajului tău. Nu avem cuvinte pentru ceea ce nu e uman.
*
Dacă natura oferă prilejul unui contact cu o realitate înăuntrul căreia omul pare un accident (atunci când dispare apetitul pentru mitizare), orașul caragialian în plină vară nu cunoaște decât disoluția bunei administrări a microcosmosului uman. „Termometrul spune la umbră 33° Celsius…” („Căldură mare”) O temperatură relativ suportabilă, am spune astăzi. Nu și în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, când arșița de la ora trei după-amiază transformă o vizită la un cunoscut într-un labirint. Un domn sună la o casă de pe strada Pacienței și vorbește apoi cu feciorul care-i deschide. Dialogul este absurd, neverosimil, de la început:
„Domnul – Domnu-i acasă?
Feciorul – Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară.”
Ce fel de servitor le spune musafirilor că stăpânul lui nu are chef de vizite?! Imediat după aceea, feciorul afirmă categoric că stăpânul e plecat, apoi că-i acasă, în sensul că este în București, a ieșit în oraș, nu a plecat în altă parte. Construit pe ambiguități și contradicții, limbajul personajelor își pierde rostul lui elementar, acela de a da un nume lucrurilor. Nu întâmplător reperele spațiale și identitățile creează cea mai mare confuzie. Protagoniștii nu au nume, cel căutat pare să se numească Costică sau Mitică Popescu și, cum era de așteptat, nici figuranții nu au: un birjar, o jupâneasă și un tânăr. Domnul caută o adresă nesigură: strada Pacienței la început, strada Sapienței, după aceea, și din nou strada Pacienței după ce pleacă, ca și cum nu i s-ar fi confirmat deja că se află chiar pe această stradă. Evidența nu mai există, dar șarja comică, frecventă la Caragiale, nu creează insolitul fantastic neliniștitor, cum afirmă unii comentatori. Nimeni nu pare terifiat de acaparatoarea disoluție a unui sens clar al cuvintelor și al lucrurilor. Cei doi interlocutori sunt două fețe miticești pentru care limbajul e un festin, un prilej de distracție mai mult sau mai puțin infantilă.
Lumea lui Caragiale e doar a oamenilor, nu pare să aibă vreun dincolo care să le controleze destinele. Totul se rezolvă aici și acum, așa că domnul se întoarce de unde a plecat, convins că găsise ce căuta, doar că a avut ghinionul să dea peste un servitor stupid. Ghinionul este ipostaza moftologică a fatalității. Nimic nu se pierde, totul se joacă din nou.
Scrie un comentariu