Citiri cu coada ochiului

Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii

Vine o vreme în care ești nevoit să exprimi cîteva opinii private. Ai trăit destul. Ai studiat subtilități, adîncimi. Ai trecut prin universități, ai urmat cursuri, ai dat examene, ai luat nota maximă, te-ai ales cu o diplomă inutilă. Ai citit un morman de cărți, o bibliotecă întreagă. Ai compus referate, eseuri. Ai avut profesori erudiți, modele de înaltă pedagogie și moralitate. Ai audiat înțelepți. Ți-ai ros coatele. Cu ce te-ai ales de fapt?

Ești, desigur, în stare să reproduci o serie de citate semnificative: despre iubire, despre moarte, despre întîmplare și destin, despre hazard și necesitate, despre sensul existenței, despre menirea omului pe lumea asta (și pe lumea cealaltă), despre cele cinci raporturi dintre regulă și excepție, care sînt de fapt șase etc. Dar dacă privești atent și-ți storci creierii, constați că nu ai nici un fel de opinii personale. Neant. Pustietate. Întuneric. Nu poți spune nimic inedit, semnificativ, omenirii. Nu poți lumina plebea. Ai învățat degeaba. Ți-ai ruinat memoria. De gîndit, n-ai gîndit prea des dintr-un motiv foarte simplu: ai primit toate răspunsurile cu mult înainte de a-ți fi pus o singură întrebare de unul singur. Și, oricum, nimeni nu te-a învățat să formulezi propoziții interogative, deși, în școli, ai studiat erotetica, logica întrebărilor.

La fel gîndea și Seneca: „Pentru un om bătrîn, ori pentru unul aflat în pragul bătrîneții, este o rușine să aibă o știință ce provine din citate… Pînă cînd te vei mișca sub călăuzirea altuia? Să-ți amintești și să păstrezi ideile ține de memorie; dar să știi înseamnă să-ți construiești propriile tale idei, fără să depinzi de modele și fără să privești mereu la un maestru” (Epistole către Lucilius, XXXIII).

Am încercat, în cîteva rînduri, să fac o listă de opinii private: ce cred/gîndesc eu despre cutare și cutare lucru… N-am avut ce recenza. Inventarul a fost nul. Mi-am dat seama cu uimire nu numai că nu dispun de opinii inedite (o opinie inedită este mai rară decît o lebădă neagră în Grecia, decît o femeie cuminte în Roma lui Juvenal, a se vedea Satira a VI-a), ci și de faptul că nu am opinii personale, propoziții la care să fi reflectat cît de cît în momentul în care mi-am ridicat privirea din cărți, judecăți pe care să mi le asum și să le exprim apoi într-o discuție elevată. Altfel spus: nu numai că nu gîndisem suficient de unul singur, nimeni nu gîndește vreodată suficient, chiar dacă se numește Seneca, dar nu gândisem aproape deloc.

Nu-i doar cazul meu. Și filosofii procedează la fel, dar ei au darul de a exprima foarte complicat ceea ce, de fapt, este simplu și pe înțelesul oricui. În textul lor oracular, banalul devine aproape de nerecunoscut. Retorica a înlocuit inferențele. Așadar, ceea ce am găsit, pînă la urmă, în operele lor complete, a fost o sumă de propoziții „frumoase”, dar lipsite de o semnificație autentică, de genul: „credința se naște din îndoială și n-o dovedește” (Miguel de Unamuno), sau „trăim moartea numai ca moarte a celuilalt” (Heidegger, Levinas), sau „a iubi înseamnă a spune celuilalt: tu nu vei muri!” (Gabriel Marcel), sau „moartea transformă viaţa într-un destin, dîndu-i o dimensiune absolută; moartea îndepărtează timpul” (în treacăt fie spus, moartea nu face și nu îndepărtează nimic; fraza aparține scriitoarei Simone de Beauvoir, dar este o pastișă la un prea cunoscut enunț al lui Malraux), sau, culmea adîncimii (dacă pot spune așa), „omul este o pasiune inutilă”. Și încă: „omul e condamnat la libertate” (Sartre). Bietul om!

Negreșit, păreri inedite au doar oamenii foarte înzestrați, geniile, originalii, gînditorii, poeții (dar numai cînd sînt vizitați de Muze). Eu nu sînt un individ înzestrat cu însușiri ieșite din comun, slavă Domnului, nu sunt un original și, cu atît mai puțin, un filosof, sînt, cel mult, un agnostic suspicios. Un agnostic, da. Iată, în sfîrșit, o opinie personală, cea dintîi la care am acces, după ani și ani de inconștiență silitoare. Dar este prea puțin. Prea tîrziu.

Nu voi afirma că ar fi o nenorocire să poți re-cita dintr-un autor latin: „non est idem si duo dicunt idem”, „carpe diem”, „nulla dies sine linea”, „amabam amare”, „amo et fac quod vis” și altele la fel de adînci. Pînă și Montaigne citează din înțelepți în original. Dar este o rușine să nu-ți asumi (prin meditație răbdătoare) enunțul. Asta mă deosebește simțitor de Montaigne. N-am nici agilitatea, nici intuițiile, nici curajul lui.

Julien Green declară, undeva, în Jurnal (1982), următorul lucru perfect întemeiat: „A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gîndească în locul [tău]” (p. 199). Cea mai profundă carte are exact acest defect: îți lasă impresia că gîndești. Împreună cu sublimul autor.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu