Citiri cu coada ochiului

Nici un autor nu este obligatoriu „canonic”, nici măcar bunul Homer

Dacă nu-i profesor de specialitate sau doctorand (deși nu bag mîna în foc nici pentru ei), nimeni nu-și pierde timpul cu scrierile din canonul lui Harold Bloom. Lista este prea stufoasă. Dacă le-a studiat la școală e minunat, dacă nu, așa a fost să fie, așa a dictat soarta, fata regunt homines. Punct.

Altminteri, cîți dintre licențiații de azi au străbătut cu adevărat Iliada și Odiseea? Dar Munci și zile? Dar Eneida? Cîți au citit cu adevărat, din Divina comedia, „Purgatoriul” și „Paradisul”? Se subînțelege: toți am străbătut măcar o dată în viață „Infernul”: și la propriu, și la figurat. Cîți au citit Anabasis de Xenophon? Dar Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, de la dedicația inaugurală („Dedicația de vînzare”) și pînă la „povestea cu cocoșul roșu” din final? Dar Oblomov? Dar Muntele vrăjit? Dar Călătorie la capătul nopții? Dar 2666? Aproape nimeni.

Nu voi spune, Doamne ferește!, că astfel de titluri sînt obligatorii, nici un titlu din istoria literaturii (și a filosofiei) nu este, prin definiție, obligatoriu: toate sînt facultative, opționale, după gust și dispoziție. Pare un paradox, dar nu e. Poți trăi foarte bine și fără ele, cei mai mulți nu se obosesc să deschidă o carte (nu-i fericesc), au altele pe cap. Pentru ei, cititul este un moft, o înclinație elitistă, un refuz al vieții, o asceză comodă. Alții trăiesc excelent citind numai cărți de mîna a doua – fantasy, mystery, polițiste, cu vampiri și spioni înghețați în imperiul sovietic, lucrări despre rolul propozițiilor pozitive în monologul personal, instrucțiuni de self-help, biografii romanțate (viața amoroasă a papilor), gazete, anunțuri mortuare, sau, horribile dictu, cărți noi.

În opinia mea, după o anumită vîrstă, nu mai contează prea tare ce citești (cărți canonice sau recente, încă nejudecate de specialiști), contează cum re-citești (numai să nu exagerezi) și ce crezi despre ceea ce ai citit. „Citesc puțin, dar recitesc întruna”, spune într-un roman Georges Perec. „Nu citesc niciodată, recitesc”, declară Nabokov. Mai trebuie să și reflectăm. „Cititorul adevărat se cunoaște după ceea ce re-citește”, a spus Meyer Spacks (On Rereading, 2011), printre mulți alții, dar, aș adăuga, și prin ceea ce nu citește, fiindcă a înțeles, de exemplu, precum odinioară, cu infinită ușurare, Gertrude Stein, că nu poate citi totul, nici măcar cărțile cu adevărat excelente. O viață de om nu-i ajunge nici măcar pentru lectura titlurilor însele. E constrîns să aleagă. Există, orice s-ar spune, și cărți inutile, asta depinde de judecata și gustul fiecărui cititor. Dar mai întîi se cuvine să le deschizi, cînd nu vrei să urmezi orbește un „canon” închis, cînd te interesează și cărțile noi. În acest caz, nu te poți bizui decît pe intuiția proprie. Și pe noroc.

Voi cita mai jos un pasaj din C. S. Lewis, deși nu-i aprob tonul categoric, eu nu i-am studiat încă pe James Boswell, nici pe Samuel Johnson, și nu sînt șanse să-i citesc vreodată, dar asta nu mă face un cititor mai bun / mai rău decît cei care i-au străbătut în întregime și i-au învățat pe de rost. Repet, nici un autor nu este obligatoriu, „canonic”, imperativ, apodictic, nici măcar bunul Homer, deși ar fi păcat să nu-l citești măcar o dată, pînă și grecii îl știau pe de rost și îl comentau în Agora, sau pe stînca Areopagului de sub Akropolis.

Așadar: „Un cititor neprofesionist poate fi definit ca unul care citește cărțile o singură dată. Mai există speranță pentru un om care n-a citit niciodată Malory sau Boswell sau Tristram Shandy sau Sonetele lui Shakespeare: dar ce poți face cu un om care spune că ‘i-a citit’ pe toți, dar înțelege de fapt că ‘i-a citit’ o singură dată și crede că asta a rezolvat pentru totdeauna problema?” (Of Other Worlds: Essays and Stories, New York: HBJ, 1967, p.17). Mă îndoiesc, totuși, că există cititori într-atîta de naivi (de indolenți) încît să nu revină (prin program, premeditat) asupra unei cărți excelente: nimeni nu citește așa, fără să privească în urmă decît dacă nu are simțul excelenței și toate cărțile i se par echivalente ori insipide (sau și una și alta).

Lectura este o activitate intrinsec reflexivă, citești și meditezi, chiar dacă nu te oprești la fiecare paragraf în parte, la fiecare verset, să-l „ruminezi”, asemenea cititorilor medievali: îți trec prin minte tot felul de gînduri, o mulțime de imagini, observi relații între titluri, între pasaje, trăiești, simți, compătimești alături de protagonist (de narator), alături de prințul Mîșkin, tremuri de frică (fiindcă ai zărit, ca Robinson Crusoe, o urmă pe nisip), de nerăbdare (cine este Arcașul Verde?), speri. Ți s-a dat, în sfîrșit, o experiență…

Există oameni care nu citesc deloc, nu mi-am propus să scriu despre ei, presupun că sînt fericiți.

Există oameni care citesc ingenuu, cei mai mulți, nu e nici o rușine, eu însumi, de cele mai multe ori, exact așa am procedat, dar nu cred că există în realitate cititori care-și spun la sfîrșitul lecturii cu un oftat de ușurare: „Gata, am rezolvat problema, nu mai am nevoie de această carte, îmi propun s-o uit cît mai repede, alta la rînd”. Cei care procedează așa lasă problema fără soluție, nu pentru că n-ar fi în stare să propună o soluție, dacă ar căuta una, ci pentru că nici nu-și dau seama că au întîlnit o problemă.

În imagine: La Lectrice for Telerama de Miles Hyman

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu