Atelier Literatura la feminin

Trandafirul nostru de Ierihon

Mi-e mereu tare dor de ea.

N-o mai văzusem de mai mult de douăzeci de ani. Nu o uitasem și știam asta, gândul la ea se ducea cu precizie de suflet geamăn care-și caută orb perechea, ori de câte ori ochii se rătăceau zburătăciți pe mințile și fețele oamenilor, care se schimbau crezând că deveneau adulți.

Sau când mintea-mi nu pricepea cum de oamenii nu vor să miroasă menghina sau să guste begonia.

Numai ea știe, din toată lumea – îmi spuneam mereu – ce gust au vrejurile și ce culoare punctele cardinale sau meridianele. Și-mi era bine să știu că locuiește, când vrea ea, și în capul meu.

Ca să fiu sinceră, ne-am reîntâlnit din întâmplare, pe stradă, de două ori, dar era ca și când nu o făcuserăm. Sau ba da, hai să admitem că da, faptul tocmai se întâmpla, și gurile noastre au vorbit vorbe de adulți, de mame și de femei puternice, de gospodine, cum să nu?, care, iată, tocmai făcuseră piața venind de la serviciu în drum spre alt serviciu, că ce bine, că ce face copilul, că ce fain, că ce dor, că de când nu ne-am mai, ce să, hai să, unde stai, cum, stăm în același cartier?, ce mișto, hai să.

Dar nu ne-am. Nici prima, nici a doua dată.

Mi-era bine să știu că era totuși aproape, eram veselă să știu că ne îngemănăm iar camerele ca odinioară paturile, îmi doream să-i fie bine, simțeam că a învățat până la urmă să facă să-i fie, vedeam asta în zâmbetul ei pieziș, dar eu știam prea bine cum îi era de-adevăratelea zâmbetul, cum prea bine îi știam și râsul, oare ai mai râs, așa ca un clinchet de clopoței de vânt sau ca un chițcăit de pui de jivină mică și rară? aș fi vrut s-o întreb de fiecare dată, dar n-am făcut-o, mințile noastre însă s-au întâlnit la jumătatea drumului și au știut să spună ceea ce cuvintele noastre nu au apucat. Am tot zâmbit una la alta, cu zâmbete colorate cu machiaj natural, timp în care ochii noștri s-au întors înăuntru și au văzut bine cicatricile, ei și ce dacă, se mai întâmplă, ne descurcăm noi, cum oare, vedem noi, ce, parcă e prima dată?, oho, ce de hâdoșenii am trăit, și sufletele noastre gemene se înghesuiau la vorbă și gâfâiau sufocate de atâta adunat gust de zgură.

Am stat de vorbă în drum până ne-au amorțit degetele de la sacoșele grele de mere și ghimbir și alte alimente necesare estetic și ritmic. Nu ne-am luat rămas-bun, hai să, bine, stai să, e ultimul an copilul și apoi pleacă, vedem cum facem, stai să vină un timp în care să nu ne mai ținem respirația, bine, așa facem, bine, bine, așa facem.

Aș fi luat-o în brațe de fiecare dată, ca s-o ascund de bulboanele din ochii oamenilor-adulți, s-o duc într-o cameră, numai a ei, firește, să i-o fac cadou, cu marea, și cu răsăritul, și cu luna, ca să poată respira în voie, pentru că plămânii ei, altfel decât la oamenii de rând, au nevoie nu de aer, ci de un fel de liniște pulsândă, după cum viața organelor ei, altfel decât la oamenii de rând, are nevoie de compoziții rare de materii, volatil-paradoxale și lingvistic-palpabile.

Stai aici și scrie, i-aș fi spus, desprinde-te, cântărește nestingherită aerul din jur, cu papilele tale excentrice, e greu pentru tine, i-aș fi spus.

Apoi am mers iar înainte, amândouă separat, dar amândouă drept sau în cercuri concentrice, mai departe sau mai aproape.

Ne-am reîntâlnit în deșert. În vis, în gând și în călătorii separate, dar și în strigătul muezinului din crepetul zorilor, când se sting stelele pe cer și trec ani mulți într-o clipă.

Am știut asta când ne-am reîntâlnit, după cum am știut amândouă că ne e dor, și că ne-a fost așa tot timpul ăsta. Dar și că ne va mai fi. Că nu se va ostoi, că nu ne va ajunge niciodată, că nu vom putea niciodată să ne săturăm de stat cap la cap, cu creierele lipite a poveste.

Am știut, cu tot curajul nostru de amazoane, că nu ne vom dezlipi, unul de altul, sufletele siameze, nici urechile care aud aceleași strigăte și nici tiroidele care vibrează la aceleași spaime.

Când am reîntâlnit-o, mă obișnuisem cu gândul că ni se zburătăciseră destinele care încotro și că, fără să ne fi uitat niciodată una pe alta, într-atât apucaserăm să ne obișnuim cu locuitul în corpuri de adulți din spații diferite, încât cu greu sau deloc s-ar mai fi putut alinia astrele sau ar mai fi putut bate vânturile lumii astfel încât să ne aducă răgazul de a ne mai lipi împreună.

Dar a fost.

S-a întâmplat să fie iarnă și, când ne-am revăzut, dintr-odată s-a schimbat anotimpul în ceva care nu avea încă nume. Am putut să ne adunăm iar laolaltă, să ne potrivim sfârtecările făcute de alții, ca să ne vindecăm puțin, și am stat iar, cap lipit de cap lipit de poveste, minte peste minte, până s-au schimbat legile fizicii și până când altă mecanică a început să funcționeze, până au deraiat cuvintele și au zbârnâit aromele, până au înflorit toți trandafirii de Ierihon pe care aș fi vrut să i-i dăruiesc.

Până la urmă, i-am dăruit doar unul singur, un singur trandafir de Ierihon, dar i-am promis toți trandafirii de Ierihon din lume, știi, planta asta are viață în ea și când e uscată iască, stă așa uscată și o mie de ani, apoi, când dă de apă, își întinde ramurile astea uscate și înfrunzește miraculos, am spus,

ca mine, ai spus,

ca mine, am spus,

și o duci acasă și o pui într-un bol cu apă, ca pe pești, o să vezi, o să înfrunzească,

e posibil să nu…, ai mai întrebat,

nu, nu te teme, nu se poate, ți-am răspuns,

acolo, în el, în trandafirul ăsta locuim noi până dăm de apă, am adăugat,

ce bine, ai mai spus,

și te-ai pregătit să vezi cu ochii tăi.

Cât am mai stat împreună, ai scos un diapazon mic dintr-o carte de poezie – coaptă oximoronic din alb-dalb de gheață și torpoare galbenă de pustiu – ca să putem să ne acordăm iar vocile din cap, am băut licoare roșie de rooibos, am fi mâncat pâine prăjită, dar nu aveam decât gem de cireșe amare, i-am urat copilului excepțional drum lin și deschis și am știut că el e toată forța ta.

…Era iarnă afară, și ei anotimpul ăsta nu i se potrivea, i se potriveau climele uscate și călduroase, dar nu toropitoare, cu ritmuri lente de vânt, ca să poată să audă mișcarea materiei, pulsul oului în găoace și contactul sinapselor.

Mi-a promis că vine în țările calde, ca păsările, uite, o aștept deja, stau cu ochii pe cer și număr cârdurile, mai sunt vreo două luni până atunci, peste apele golfului de pe meridianul meu e un anotimp numai bun pentru oblojit răni și ostoit tânjiri.

 

Parteneriat media

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Scrie un comentariu