„Hronicul și cîntecul vîrstelor” m-a fermecat. Trebuie să spun că, în școală, Blaga nu prea mă luase cu el, abia după facultate, cînd am citit „De profundis”, am înțeles că citesc, într-adevăr, versurile unui mare poet.
Dar aici e un mare prozator. Cețurile și farmecele copilăriei, familia strînsă și legată, cum se întîmplă numai în cazul unei familii nu foarte înstărite, frații al căror nume începe cu litera l, visul întregirii României – toate sînt prezentate sensibil și concret, aduse din condei cu mare empatie și înțelegere. Astfel, Monarhia nu este „marele rău”, iar familia maghiară de pe munte îi place povestitorului fără apăsarea ideologizării, spre deosebire de inspectorul care îi pune pe copiii români să numere nasturii în limba maghiară.
„Hronicul și cîntecul vîrstelor” e ca și cum ar fi o biografie maghiară de azi inversată. Inepțiile puterii sunt aceleași, oricine ar fi „sus”. Blaga, născut în 1895, la o vîrstă a omenirii în care națiunile se trezeau din inerția lor de pînă atunci, povestește nu ideologic, dar și despre ideologia vieții de zi cu zi.
Și, desigur, dragostea care pune stăpînire pe tînărul tăcut prin chipul Corneliei, fata cunoscută încă din liceu și curtată la Viena. O dragoste grea, o fată cu familia căreia Blaga trebuie să se lupte, o luptă pe care îndrăgostiții o cîștigă pînă la urmă.
Cu ce pornim la drum? Fiecare altfel. Și totuși fiecare la fel: cîntecul vîrstelor îl auzim cu toții.
Scrie un comentariu