Nr. 198 Restituiri

Corespondența Emil Cioran-Aurel Cioran




În 2021 se împlinesc 110 ani de la nașterea eseistului și filosofului Emil Cioran. Cu această ocazie, vă oferim spre lectură, în Literomania nr. 198, câteva scrisori care fac parte din corespondența lui Emil Cioran cu fratele său, Aurel Cioran. O parte dintre acestea au fost publicate în volumul „Scrisori către cei de-acasă”, apărut la Editura Humanitas.

În 2012, Editura Eikon le republică, adăugând câteva inedite, în volumul „Fratele fiului risipitor”, ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu. Volumul „Fratele fiului risipitor”, care îi este dedicat lui Aurel Cioran și din care am extras scrisorile de mai jos, este un important document mai ales în ceea ce-l privește pe omul Emil Cioran, dar trebuie consultat cu prudență și detașare, și aici mă refer în special la prefața semnată de Anca Sîrghie și la materialele (interviuri, scrisori, note) care îl au în centru pe fratele mai mic al lui Emil Cioran, Aurel. Adeziunea, fără mari rezerve, la ideologia legionară a lui Aurel Cioran, pe care a plătit-o, ce-i drept, cu șapte ani de temniță la Aiud, este, în acest volum, glorificată de antologatoarea Anca Sîrghie – atitudine care imprimă materialelor semnate de Aurel Cioran un aer de propagandă desuetă, dar încă periculoasă, în special printr-o evidentă decontextualizare istorico-literară.

În schimb, scrisorile lui Emil – Miluț, Luț, cum semnează în toate aceste epistole – dezvăluie o față mai puțin cunoscută a celui care a transformat într-o adevărată artă nefericirea de a exista. Descoperim, așadar, un om preocupat de soarta celor rămași în țară, mai ales de cea a fratelui său, pe care îi ajuta încontinuu cu bani, îmbrăcăminte și medicamente – laitmotive în mai toate scrisorile către Aurel. În plus, Emil Cioran a purtat toată viața povara întemnițării fratelui mai mic, considerându-se unicul vinovat pentru calvarul prin care acesta a trecut. Refuzul de a se întoarce în țară, credea Emil Cioran, a fost principalul motiv al anilor de detenție suportați de Aurel.

Mai mult, în aceste scrisori poate fi descoperit, cred, unul dintre motivele pentru care Emil Cioran – deși considera sinuciderea unica metodă de evadare dintr-o existență absurdă și nedorită – nu s-a sinucis („Cioran nu a fost în stare”, notează laconic, părând dezamăgită, Friedgard Thoma, la finalul cărții sale „Pentru nimic în lume”). Fire totuși energică, în ciuda unei letargii mai mult sau mai puțin jucate, Emil Cioran se considera responsabil de soarta celor pe care i-a „abandonat” în iadul comunist. Era singurul lor sprijin, era cel care le asculta și cele mai banale plângeri și le dădea sfaturi. Era acela care, în cele din urmă, îi ajuta să reziste. Această responsabilitate față de ceilalți a avut, probabil, rolul ei în decizia de a nu transpune în act ceea ce doar a teoretizat, cu frenezia cu care întorci pe toate părțile un cub Rubik. (Raul Popescu)


[Bucureşti], 8 martie 1931

Iubite frate,

Îmi scrii să-ți comunic câteva lucruri asupra criticii lirare. Trebuie să-ți mărturisesc că eu, personal, nu mă ocup absolut deloc cu asemenea probleme. Nu că ar fi neinteresante, ci fiindcă, din punctul de vedere al problemelor care mă preocupă acum, ele constituie ceva aparte. De fapt, problemele acestea de critică literară, preocupările asupra romanului sau asupra dramei, discuțiile asupra curentului sociologic, estetic sau metafizic – dispar odată cu intrarea în universitate.

Dacă vrei să faci vreo lucrare asupra criticii literare, Atunci va trebui să scrii, întâi de toate, despre motivele care au îndrumat pe cercetători spre critică literară şi despre sensul acestei critici. Ea s-a născut din necesitatea de a încadra opera literară într-o totalitate de condiții ce o transcend, ce sunt în afară de ea. Cu alte cuvinte, nu iei opera în sine, scoasă absolut din condițiile mediului social sau neglijând simplu structura sufletească a creatorului, ci foloseşti aceste date pentru explicarea operei.

Când citeşti o carte, simți o anumită satisfacție estetică, rezultată din trăirea acelei cărți. Pe tine, ca individ izolat, puțin te importă care este substanța lăuntrică a creatorului, care sunt condițiile în care opera a apărut; te multumeşti, pur şi simplu, cu dispoziția estetică pe care ți-a provocat-o lectura cărții. Cititorul simplu şi obişnuit trăieşte opera naiv şi spontan, pierzându-se oarecum în conținutul operei; asimilarea, în acest caz, nu este rezultatul unei înțelegeri, unei determinațiuni explicite, ci este rezultatul unei simțiri vii şi naturale.

Criticul literar trece peste emoția simplă şi se interesează de explicarea şi încadrarea operei. El dezbină unitatea lăuntrică a acesteia, o reduce la anumite elemente. Critica literară consistă în analiză, în desfacerea totalității; de aceea criticul literar este un analist. Creatorul operei de artă se bazează pe o viziune sintetică, pe o viziune sintetică, pe o viziune interioară și de ansamblu a realității, pentru a crea ceva. Criticul literar, pe una  disociativă şi analitică, nu însă a realității, ci a operei de artă. Din acest motiv, critica literară nu realizează un act original de creație, ci cel mult unul original de interpretare.

Critica literară – care s-a dezvoltat propriu-zis numai în secolul al XIX-lea, fiindcă înainte avusese doar caracterul intim al discuțiilor de salon sau al scrisorilor particulare –, privită sociologic, s-a născut din tendința de a explica marelui public cititor natura operei. Acest motiv îl poți dezvolta şi tu, findcă este uşor inteligibil.

Critica literară nu are criterii precise şi universal valabile de valorificare. Dovada: multiplicitatea de atitudini critice care s-au luat în fața operei şi a sistemelor atât de diferite care s-au constituit din necesitatea de explicațiune, fie genetică (cauzală, istorică etc.), fie intrinsecă, luând opera ca un dat izolat, dincolo de condițiile istorice. Acest sistem este astăzi complet perimat.

Mai există și altă explicațiune a absenței unor criterii precise: opera de artă este ceva viu şi deci schemele noastre rigide de critică abstractă nu pot sesiza conținutul bogat și irațional care pâlpâie dincolo de manifestațiunile concrete şi sensibile, prin care sentimentele noastre devin exprimabile și comunicabile. Niciodată însă bogăția lăuntrică nu poate fi epuizată de expresia concretă. Trăirea afectivă este inefabilă.

Scrie-mi ce mai citeşti. De altcum, o să vin peste douăzeci de zile acasă. Asta o să fie cel mai târziu.

Te sărut. Sărut pe Mama și Tata,

Miluț


În Dumnezeu nu cred, decât când orgoliul mă identifică cu el. Niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar totdeauna m-a interesat personal, privat. Înțelegi: nu ca o problemă a mea. N-am făcut altceva cu El decât să-i cer socoteală. Dar în fața întrebărilor mele este atât de mic, cât un plutonier. În definitiv, Dumnezeu nu răspunde niciodată.


[Berlin], 14 aprilie 1935

A crede în Dumnezeu, n-are legătură cu biserica lui; că pentru creştinism nu se mai poate lupta eficace şi ca atare studiul teologiei nu mai poate constitui o misiune; religiozitatea ta este fructul unei crize trecătoare, iar nu al unei dispoziți organice; pe Dumnezeu nu l-ai descoperit în tine, ci în neliniştea ta (care nelinişte, în câțiva ani, sunt sigur că nu va mai avea conținut religios); entuziasmul religios constituie o salvare, pentru ca odată epuizat să te lase vid. Și atâtea altele… Aş vrea să nu mă înțelegi greșit. Eu nu sunt împotriva convingerilor tale religioase, ci împotriva atașării tale de o instituție moartă sau care moare. Biserica a fost instituția cea mai grandioasă, ca model și formă politică de viață (ca tactică, dacă vrei). Agonia ei este atât de lungă fiindcă viața ei a fost imensă; teologia n-o să-ți dea nici o satisfacție de orgoliu. Admit să studiezi mistica, pe care, după muzică, o prețuiesc mai mult din tot ce au produs oamenii. Dar la teologie nu vei găsi mistică, vei găsi, însă, dogme, istorie și raționalism voalat.

Faci cea mai mare greşeală dacă vei părăsi dreptul, fiindcă în câțiva ani vei părăsi și teologia, rămânând de două ori vid. Când am descoperit religia, și eu am fost tentat să urmez teologia. Acum regret de a nu fi studiat dreptul, dacă n-ar fi decât pentru cultura juridică. Tu ești un temperament sceptic şi prin studiul teologiei îți vei mări dar îndoielile. Pentru oameni ca tine sau ca mine, religia este un deliciu otrăvitor, care ne seduce cu certitudini ce sunt doar amăgiri. Eu nu cred în aceste amăgiri, dar le prețuiesc mai mult decât orice realități. Toată Biblia este un sistem de amăgiri, o sumă de iluzii, care mă interesează mai mult din punct de vedere politic. Pentru cucerirea puterii se poate învața numai de la Hristos și dintr-un tratat de tactică militară, presupunând neapărat că ai o doctrină și o organizație.

În Dumnezeu nu cred, decât când orgoliul mă identifică cu el. Niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar totdeauna m-a interesat personal, privat. Înțelegi: nu ca o problemă a mea. N-am făcut altceva cu El decât să-i cer socoteală. Dar în fața întrebărilor mele este atât de mic, cât un plutonier. În definitiv, Dumnezeu nu răspunde niciodată.

Nu te băga sluga lui Dumnezeu, fiindcă nu-i rentabil. Vei fi mai nefericit decât înainte. Fii diletant cu principiul ultim. Odată prins în el, nu vei mai avea libertatea să te duci în altă parte, mai departe. În principiul ultim eşti pentru ultima oară.

De ce îți condiționezi existența de credința ta în Dumnezeu? În loc să lucrezi la fortificarea şi la autonomia ta, îți sacrifici viitorul pentru un ideal fără durată. Tu trebuie să mă înțelegi bine: eu nu sunt împotriva credinței în Dumnezeu, ci împotriva consecințelor pe care tu le tragi din ea, care, considerând comparativ lumea noastră şi a lui Pascal, sunt mai drastice decât ale acestuia.

Nu înțeleg cum sunt oamenii care cred în Dumnezeu, deși mă gândesc zilnic la el. Luther punea religia înaintea muzicii; pentru mine, muzica este suprema expresie și numai în al doilea rând, religia. Crizele religioase sunt aşa de importante şi de grave, încât e greu să se spună dacă pleacă din boală sau ele însele sunt una. Nu te juca cu destinul tău; nu uita că în afară de viață nu există decât iluzii, singura realitate.

Cu Dumnezeu am început şi eu. Și de atunci, numai căderi, cărora am început deja să le pun capăt și le voi pune. El nu poate nimic împotriva unei voințe infinite. De la sfinți am învățat în ce fel mă pot face independent de lucrurile absolute prin metoda mea, a orgoliului fecund și calculat.

Te înşeli dacă îți închipui că nu iau în serios convingerile tale sau că nu le apreciez. Ceea ce e dureros pentru mine este că le iau prea în serios, de-a dreptul în tragic. Numai că, eu ştiu că dacă Dumnezeu nu trăieşte în timp, el este totuşi timpul nostru. În noi, își compromite el eternitatea.

*

Ai fost tot timpul slab, trist şi abătut. Și acest lucru m-a durut mult, mai mult decât durerile mele. Când răul devine organic într-o familie, atunci totul îmi pare pierdut. Nu-ți doresc, în nici un caz, să încerci pe cont propriu toate experiențele prin care am trecut eu, cu atât mai mult cu cât n-ai rezervele de neseriozitate care m-au salvat de atâtea ori. După ani de zile de naufragiu, încerc disperat să-mi caut un țărm şi o direcție, cu şanse improbabile. De ce vrei, cu orice preț, să-ți pui viața la bătaie? După ce, ca om, eşti slugă naturii, slugă societății, te-ai băgat acum slugă şi lui Dumnezeu! Tu știi, însă, câ nu se poate sluji la doi stăpâni, dar la trei.

M-ar durea teribil să te văd preot. Sunt atâtea lucruri de rezolvat în lume, încât pe calea ce-ai apucat nu vei rezolva nimic. Devin-o activ şi fă politică. Spiritul nu ne mai poate salva pe nici unul. Că am o slăbiciune pentru spirit, este ultima mea tărie și nu ştiu a câta tristețe.

Scrie-mi amănunțit ce e cu tine, ce intenționezi, unde vrei så ajungi. Eu îți dau numai un sfat: nu lua acum hotărâri prea mari, căci mai târziu regretele nu vor fi mai puțin mari.


Citește și Pessoa – Cioran, în căutarea patriei ideale


[Paris,] 1 oct[ombrie] 1965

Dragă Relu,

Am primit cartea poștală din 23 sept[embrie] și ilustrata din Moldova. Sunt fericit c-ați putut face o călătorie atât de interesantă. O să vă trimit, pe dată ce pot, un colet cu un costum şi alte lucruri. Sunt de părere ca pe copii să-i dea pe toți la școale profesionale, și pe Marietta. Studiile nu servesc la nimic. Liceul înseamnă timp pierdut. E mai important să ştii o meserie decât să ai o diplomă, în toate țările, chiar și aici. Un pantofar câştigă mai mult decât un scriitor. Prejudecățile vechi trebuiesc depăşite. Ți-am scris probabil că „Précis de décomposition”  va apărea într-o colecție de cărți de buzunar, aşa încât voi putea fi citit de toți tâmpiții.

Te sărut pe tine şi pe Leana.

Cu dragoste,

Miluț


Paris, 23 dec[embrie] 1967

Dragă Relu,

Dacă ştiu Variațiunile Goldberg! Le-am ascultat de patru sau cinci ori în viață şi mi-ar plăcea să le ascult la infinit. Arta Fugii e, de asemenea, foarte frumoasă. Vreme de câțiva ani m-am îndepărtat de muzică; revin acum la ea, cu aceeaşi fervoare de altădată.

La începutul lui octombrie, am încredințat un pardesiu unui compatriot aflat în trecere pe-aici și care zicea că pleacă spre voi peste o săptămână: omul e și acum aici și, de atunci, umblă îmbrăcat cu pardesiul! Ah! Ce oameni! Mai dădusem cuiva o pereche de pantofi noi, din piele de căprioară. Ce să mai vorbim! Câte nu s-au dus pe apa Sâmbetei!

Cum îi mai este Milicăi? Mai bine? Trebuie să pregătesc o prefață la scrierile lui Valéry despre Leonardo, Poe, Mallarmé, pentru o editură americană. O muncă, altminteri, destul de bine plătită, care mă plictiseşte, fiindcă Valéry aparține entuziasmelor mele defuncte.

La multi ani la toți, cu drag

Miluț


Reach content for Google search „Emil Cioran”, „Aurel Cioran”

Aurel și Emil Cioran, Paris, octombrie, 1994

Paris, 6 iunie 1974

Dragă Relu,

Îți multumesc pentru amănuntele despre bunicul. Mărturisesc că uitasem cu totul, dacă voi fi ştiut vreodată ceva despre tragedia lui, despre tragedia familiei noastre de fapt. Acest bunic, îmi amintesc perfect, era un bețivan; sau poate o fi ajuns aşa din cauza nenorocirilor lui. Înclin să cred că nici nu era prea „serios”, în orice caz nu era un căsar. Nu se țin acasă banii primăriei. Acum, că nu mai mergi la birou, încearcă să descurci povestea asta veche… Le Mauvais démiurge trebuia să apară zilele astea în Spania, dar a fost sechestrată şi interzisă de cenzură. Ar fi atee, blasfematorie, anticreştină. Inchiziția n-a murit încă. Ce ridicol!

Cu drag,

Luț


Paris, 25 iunie 1976

Dragă Relu,

Îmi amintesc de excursia la Voineasa ca şi cum ar fi fost ieri. Mai ales Râu Sadului mi-a rămas întipărit în memorie. Uite un loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd. În cimitirul acela mic, unde iarba creştea mai înaltă decât crucile, pe una din ele, jos stăteau scrise, sau săpate în piatră, nu mai ştiu, aceste cuvinte simple și nimic altceva: Viața-i speranță, moartea-i uitare.

Dacă istoria lua alt curs, astăzi vizitam şi eu locurile astea, care mi-au devenit inaccesibile. Noroc că memoria, slabă în multe alte privințe, nu e astfel și pentru ele.

Cu drag,

Luț


Când mă gândesc că majoritatea scriitorilor adoră acest gen de zgomot în jurul producțiilor lor (produse, mai degrabă), îmi piere tot cheful să mai scriu și să mai public. De vreme ce mă dezgustă totul, nu văd de ce aş mai continua o „meserie” care nu-mi mai spune nimic. Dacă n-aş fi atât de bătrân, m-aş întoarce la filosofie. Ea are cel puțin scuza de-a fi inaccesibilă ziariştilor și gospodinelor.


Dieppe, 25 nov[embrie] 1979

Dragă Relu,

Cărțile pe care le-am scris aici de aproape treizeci de ani n-au avut, la drept vorbind, nici un succes. Nu m-am plâns niciodată de asta, ba dimpotrivă, mi-am acceptat foarte uşor condiția de marginal. Și uite că acum, despre cartea asta, care în mod sigur e mai puțin bună decât celelalte, a început să vorbească toată lumea. Un fenomen inexplicabil și… deprimant. I-am cerut editorului să oprească orice publicitate şi te asigur că, dac-ar sta în puterea mea, aș retrage de pe piață acest Ecartélement. Când mă gândesc că majoritatea scriitorilor adoră acest gen de zgomot în jurul producțiilor lor (produse, mai degrabă), îmi piere tot cheful să mai scriu și să mai public. De vreme ce mă dezgustă totul, nu văd de ce aş mai continua o „meserie” care nu-mi mai spune nimic. Dacă n-aş fi atât de bătrân, m-aş întoarce la filosofie. Ea are cel puțin scuza de-a fi inaccesibilă ziariştilor și gospodinelor.

Cu drag,

Luț

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.