Flash fiction stories – iunie 2022: „Ileana lu’tanti Leanca” de Veronica Baciu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Ileana lu’tanti Leanca

Veronica Baciu

Îi plăcea să se lase în lumina aia blândă a toamnei. Asculta, își trecea ochii peste întinderile arămii și aștepta oftatul care se lăsa spre seară peste sat. Lumea se strângea în ea și ofta. Cu mâna pusă streașină, mai privi o dată de-a lungul străzii, oprindu-se pe linia roșie a orizontului ce scădea mereu deasupra casei lui Iancu Pistrițu. Era obosită, atât de obosită încât i-ar fi fost greu să se clintească din loc. Îi veni în minte vorba maică-sii, „obosită ca o cățea bătută”. Își aminti că a doua zi era duminică, deci ar fi putut să zacă toată ziua. Acum, sleită așa cum era, nu putea decât să privească cum scad toate în crepusculul unei zile ca oricare alta. Cine ar fi trecut nu s-ar fi mirat că pe strada aproape pustie, când lumina zilei începe să scadă și zgomotele de prin curți încep să se stingă, cineva mai stă de veghe cu privirea pierdută pe lumina însângerată a amurgului. Și de-ar fi văzut-o, ar fi zis, cu nepăsarea unuia care nu se-ncurcă în lucruri fără importanță: e Ileana lu’ tanti Leanca, aia care a stat la nebuni. De fapt erau puțini cei care-și mai aminteau ce se întâmplase cu ea după ce maică-sa, biata Leanca, se prăpădise.

Toată lumea o știa pe Leanca, femeie harnică, dintr-o bucată, chiar dacă avea și ea părțile ei proaste. Pe fata asta o făcuse din flori, cu unu’ care avea motor de lemne și trecea prin sat să taie lemnele la lume. Ea știa de unde mai venise și ăsta, nu era din sat, și câtva timp chiar se mutase la ea, lumea o credea măritată. Numai că, într-o zi, bărbatul a plecat, cu motor cu tot, după ce a lăsat-o borțoasă. Leanca își crescuse fata singură, se descurcase cum putuse și ea, lumea spunea că se mai greșea când și când, ba cu unul, ba cu altul. Lumea vorbea, așa era ea făcută… Pe fată o ținea din scurt, chiar era prea aspră cu ea, ar fi vrut poate s-o ferească de necazurile de care ea nu fusese scutită. Abia terminase zece clase, la Turnu, la liceu, când Leanca se prăpădi în chinuri groaznice, pe câmp, prinsă sub fiarele unei combine.

Treieratul începuse mai devreme în acel an. Era grâu mult de strâns pe câmp și lumea se bătea care să-l strângă și să-l aducă mai repede acasă. Leanca nu avea decât un pogon al ei, dar ca să îi vină mai repede rândul la combină, fusese nevoită să-i ajute pe alții la strâns. Așa se face că-n ziua aia fatidică era la Nelu lu’ Mâțu să ajute. Era după-amiază, căldură mare și ea, plină de pleava pe care o lăsau spicele zdrobite, se suise în spate pe platforma mobilă pentru a nu lăsa paiele rezultate să se strângă și să înece mașina. La un moment dat, unul din cuțitele combinei a intrat în ceva, toată mașinăria a părut că se dezmembrează, se rupe, a trecut printr-un spasm care a aruncat-o pe Leanca în lături. O mână se pare că-i rămăsese prinsă și rochia agățată de fiarele mașinii, care a târât-o ceva timp până când cel care conducea combina și-a dat seama că se întâmplă ceva și a oprit mașinăria. Era prea târziu, Leana murise pe loc.

Fata parcă nu înțelesese ce i se întâmplă. Stătea ca și acum și privea tâmp lumea forfotind, neștiind care este rostul ei de acum. Sărise lumea din sat să facă ce trebuia, s-o învețe una, alta, dar nu părea să înțeleagă, parcă se pieduse într-o lume numai a ei, în care nimeni nu avea ce să caute. Până la urmă era doar un copil care rămăsese singur pe lume. Peste iarnă se îmbolnăvise din cauza frigului. Era clar că nu-și poate purta singură de grijă. Oamenii o ajutaseră de câteva ori, după care o lăsaseră de izbeliște, ocupați cu ale lor. Ieșise din iarnă ca o umbră, abia mai avea putere să vorbească atunci când intraseră peste ea cei de la primărie ca să-i întocmească acte de ajutor social. Trebuie văzută de un doctor, au tras ei concluzia, și medicul venit s-o consulte a trimis-o de urgență la un sanatoriu. De aici povestea se rupe. Nimeni nu s-a mai interesat de soartea fetei și, ca atare, nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu ea vreme de aproape douăzeci și ceva de ani. Odată cu ea, și povestea Leancăi părea uitată.

Simți cum frigul o face să-și strângă vesta de lână în jurul taliei. În capătul străzii se zăreau câteva persoane, se apropiau hotărâte. Era un bărbat ce ducea de coarne o bicicletă pe cadrul căreia era așezat un copil, iar pe lângă bărbat, o femeie ce ținea în mână câteva crizanteme galbene. Așteptă să se apropie. Nu-i cunoștea, dar îi plăcea să privească oamenii, lumea, să-și imagineze viețile lor. După câtva timp, îi reveneau în minte tot felul de detalii pe care le reținuse și începea să-și imagineze tot felul de povești, își frământa mintea cu tot felul de închipuiri.

Veronica Baciu a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția de Filosofie, din cadrul Universității din București și este profesoară de științe socio-umane. A publicat online în Literatura de azi, Liternautica, qproza, qpoem, revista „eCreator”, iar în print în revistele „Sintagme literare”, „Vitralii romanațene”, „Oltart” și „Perspectiva”. A apărut în antologiile literare „Jurnal de călătorie” (antologator Ana Nedelcu, Editura Explorator, Ploiești, 2016), „Vara cuvântului” (Editura eCreator, 2018), „Fântâni” (antologie de proză, vol.III, Ed. Colorama, 2019) și „Poteci” (antologie de proză, vol.IV, Ed.Colorama, 2021).