Cartea săptămânii Nr. 173

O toamnă cu Sherlock Holmes

sherlock holmes

Vă propun, la „Cartea săptămânii”, pentru acest început de toamnă, o splendidă carte de atmosferă și un clasic al genului polițist: Arthur Conan Doyle, „Aventurile lui Sherlock Holmes”, reeditată de curând la Editura Litera (în colecția CPT, care amintește de formatul colecției BPT de altădată). Gen care și-a păstrat vitalitatea și publicul cititor – în versiunile sale moderne, de roman noir, în secolul XX, căpătând conotații din ce în ce mai sociale și mai critice la adresa statu quo-ului (de la Hammett, Chandler, Jim Thompson la James Ellroy) –, literatura polițistă are un maestru redutabil în Arthur Conan Doyle, creatorul unui personaj de neuitat, detectivul (pe cont propriu) Sherlock Holmes.

Autorul celebrelor romane „Un studiu în roșu” (1887, cu care debutează), „Semnul celor patru” (1890) sau „Câinele din Baskerville” (1902), Arthur Conan Doyle publică în 1892 prima culegere de povestiri, „The Adventures of Sherlock Holmes”/ „Aventurile lui Sherlock Holmes” – despre care va fi vorba în rândurile de față, și în care face referire adesea la romanele sale anterioare. Douăsprezece povestiri – pline de farmec și astăzi – sau douăsprezece dintre cele mai interesante cazuri ale detectivului Sherlock Holmes, unele mai celebre decât altele: „Scandal în Boemia”, „Frăția roșcaților”, „Cei cinci sâmburi de portocală”, „Banda pestriță”, „Misterul din Boscombe Valley” ș.a.m.d.

Dincolo de suspans, de interesul provocat de crimă și investigație – atuurile dintotdeauna, nedemodabile, ale genului policier – povestirile lui Conan Doyle te atrag – și astăzi – prin ritualul povestirii și proza de atmosferă. Povestitorul este doctorul Watson, prietenul și biograful lui Sherlock Holmes, partener de investigație (și fost coleg de locuință cu Sherlock Holmes, în casa din strada Baker), un Watson prin care vorbește deopotrivă autorul (el însuși de formație medic) și cititorul (care împărtășește mirările sau deducțiile comune ale lui Watson, nereușind să ajungă la iscusința lui Sherlock Holmes). Povestirea are întotdeauna un cadru – o seară sau o dimineață aparte, în casa din strada Baker, în care apare un vizitator neobișnuit, cu un caz insolvabil – instituind o atmosferă londoneză seducătoare, de sfârșit de epocă victoriană. Corpul povestirii lui Watson înfățișează apoi investigațiile lui Sherlock Holmes, rapide și agile, bazate pe observarea vizitatorului și ascultarea cazului prezentat de acesta, urmate de intervenția lui Holmes însoțit de Watson în scopul deconspirării criminalului/vinovatului. Iar finalul este întotdeauna copios, fiindcă abia aici ni se dezvăluie – de către însuși Sherlock Holmes – etapele deducțiilor și raționamentelor pe care le-a efectuat detectivul pentru a ajunge la deznodământul evocat mai sus.

Recomandări de lectură:

 

Cât despre splendida atmosferă (autumnală), iată numai una din secvențele introductive la „Cei cinci sâmburi de portocală”: „Era spre sfârșitul lui septembrie și furtunile echinocțiale veneau cu o violență rar întâlnită. Vântul urlase toată ziua și ploaia bătuse în geamuri, așa că până și aici, în inima marii Londre create de om, eram nevoiți să lăsăm deoparte rutina cotidiană și să recunoaștem prezența uriașelor forțe ale naturii, care, asemenea unor animale sălbatice închise în cuști, țipă la omenire printre gratiile civilizației. Seara se lăsa și furtuna se întețea, iar vântul plângea prin hornuri și suspina ca un copil. Sherlock Holmes stătea gânditor de o parte a căminului, verificându-și cartoteca unde erau înscriși cei certați cu legea, în timp ce eu (Watson, n.m.) eram adâncit în lectura uneia dintre frumoasele aventuri marine ale lui Clark Russell, până când urletul furtunii de afară îmi păru că răsună în carte, iar plescăitul ploii deveni foșnetul neîntrerupt al valurilor mării”. Putem adăuga, desigur, la clima și arhitectura londoneză, șapca, mantaua și pipa lui Sherlock Holmes, birjele, trăsurile și diversele vestimentații de epocă ale clienților – mai mult sau mai puțin avuți – ai detectivului, pe care cel din urmă le scrutează cu ochi de vultur, căutând semne și indicii. Nu lipsesc nici decorurile Angliei rurale (pajiști, castele, hanuri etc.) – o recuzită inconfundabilă, ce reînvie o întreagă epocă, cu frumusețea, dar – mai ales – cu părțile ei de umbră.

Și acum ajungem la piesa de rezistență, adică personajul Sherlock Holmes, pe care l-am lăsat intenționat la final. În fond, dincolo de cazurile propriu-zise, arta lui Conan Doyle rezistă prin acest personaj extraordinar, capabil să ne seducă și astăzi. Singurul detectiv care acordă consultanță gratuită (cum se spune în „The Guardian”, citat pe coperta a IV-a), neinteresat de faimă și bani (cine n-ar fi?), ci doar de provocarea lansată minții și rațiunii lui de către cazurile care-i parvin. Mânat și de o anumită morală, trebuie să adăugăm, căci e și el, în felul său (asemenea unui Philip Marlowe), un „cavaler idealist” care acționează pentru a-i prinde pe „cei certați cu legea”. Inspirat, pare-se, de un model real (profesorul universitar Joseph Bell, de la Medicină), Conan Doyle a vrut să creeze un caracter uman complex pornind de la un pasionat de logică și raționamente.

Și a reușit, fiindcă – deși sigur pe calitățile sale ieșite din comun: observație, intuiție, dar și deducție și raționamente logice – Sherlock Holmes își recunoaște cu franchețe limitele și eșecurile (atunci când e cazul) în meseria lui. Nu fetișizează rațiunea, deși se conduce după principiile ei, și orice eșec (sunt cazuri în care nu reușește să-l salveze pe cel care vine să-i ceară ajutorul, cum se întâmplă în „Cei cinci sâmburi de portocală”) i se pare o ofensă adusă mândriei lui profesionale. Așa cum nu e interesat de faimă și bani – deși orgoliu are (unul englezesc), dar strict profesional –, Sherlock Holmes își tratează cu aceeași politețe și același interes toți clienții, indiferent de statutul lor social, ignorând cu nonșalanță diferențele de clasă: pe regele Boemiei, venit incognito în casa din strada Baker pentru o afacere de inimă, îl tratează ca pe oricare alt client, cu intransigența și politețea specifice – a se vedea „Scandal în Boemia”; departe de a fi indiferent sau misogin, celibatarul Sherlock Holmes respectă în egală măsură femeile, lăsându-se uneori impresionat de inteligența și frumusețea ieșite din comun (vezi cazul Irene Adler, supranumită de el „Femeia”, din „Scandal în Boemia”). Pe lângă asta, e fin literat (conform portretului pe care i-l face, la un moment dat, Watson), în pauzele de lucru la cazuri (căci lucrează după program strict!) citește literatură și ascultă muzică (e și meloman), îmbină contemplația și letargia (adesea produsă de cocaină) cu dinamismul plin de energie (atunci când investighează cazurile). Are observații pertinente, de genul: viața e deseori mai stranie decât ficțiunea sau cazurile cu aparența cea mai anodină se dovedesc cele mai spinoase, sau, desigur, detaliile sunt esențiale în rezolvarea unui caz. Apropo de detalii cu parfum de epocă, Sherlock Holmes e, de pildă, expert în scrum de țigară (în funcție de tipul de tutun), în climă, sol, tip de noroi în funcție de regiunea (englezească) din care provine, scrutează atent vestimentația clienților: la femei, îi explică lui Watson, trebuie să te uiți cu atenție la mâneci, iar la bărbați – la genunchii pantalonilor (ținând cont că, în acea epocă, oamenii purtau mult mai des aceleași haine, și pe unele dintre ele zilnic)!

Excentric și nu neapărat, nelipsit de umor și ironie, Sherlock Holmes e în felul său un cavaler singuratic ce traversează viața fugind de plictis, monotonie și convenție (socială, familială) și alegând s-o facă prin exersarea minții și provocarea detectivistică, dar implicit și prin valoarea morală și umanitară a meseriei sale. Închei acest portret cu un schimb de replici concludent (finalul din „Frăția roșcaților”), nelipsit de umor, între cei doi prieteni și parteneri:

„-Le-ai pus pe toate cap la cap cum nu se poate mai meșteșugit, am exclamat eu cu sinceră admirație. E un șir atât de lung de fapte, dar toate se leagă de minune.

-M-a scăpat de plictis, mi-a răspuns el căscând. Din nefericire, simt că iar mă apucă! Viața mea e un îndelung efort de a scăpa de banalitățile existenței. Micile probleme de felul acesteia mă ajută.

-Și ești și un binefăcător al rasei umane, am adăugat eu.

A dat din umeri.

-Ei, da, poate că, la urma urmei, sunt și de folos, a încuviințat el. L’homme c’est rien, l’oeuvre c’est tout, așa cum i-a scris Gustave Flaubert lui George Sand”.

 

Arthur Conan Doyle, „Aventurile lui Sherlock Holmes”, traducere din limba engleză și note de Irina Bojin, Editura Litera, Colecția CPT, București, 2020, 384 p.

 

Sumar Literomania nr. 173

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: