Pisica vie, pisica moartă

Așa cum, într-o vreme, pe ușile cârciumilor sau în interiorul lor începuseră să apară afișe cu textul „Ne rezervăm dreptul de-a ne selecta clientela”, în ultima vreme, inclusiv pe rețelele de socializare, într-un mod deloc mai puțin manifest, fetele atrag atenția asupra interesului pe care îl acordă inteligenței, culturii sau gradului de informare al potențialilor pețitori. Bineînțeles, nu cu rezerva posibilității alegerii clientelei, ci cu o întrebare încuietoare care, în cele mai multe cazuri, face ochii să se uite în cruce, dacă nu în răscruce, iar venele de la tâmple să se umfle vizibil, rău-prevestitor, ca emisar întunecat trimis de viitorul accident vascular cerebral: „Ce părere ai despre pisica lui Schrödinger?”. Preocuparea tot mai pregnantă arătată experimentului are rol de triere, dar se poate dovedi a fi, deopotrivă, un snobism intelectual fără vreun corespondent în realitate – dacă unei afirmații directe precum refrenul făcut celebru de Goran Bregovic,„I’m a pitbull terrier” (altă formă interesantă, deși limitată, de-a transmite cu ajutorul muzicii că felinelor le preferi câinii) i se poate răspunde, celor care pretind că pisica în cauză este gri, neagră, tărcată sau în toate culorile curcubeului, că au mângâiat-o sau că a fost trimisă în spațiu pe urmele Laicăi, cu siguranță este mai greu să li se dea vreo replică.

Ar fi interesant de văzut, însă, reacția pe care ar provoca-o în rândul cuceritorilor virtuali o altă întrebare de baraj, spre exemplu: „Ce părere ai de cartea «Pe șapse iulnie în Austrialia?»” (Ovidiu Vitan, Editura Pavcon, 2019). Posibil ca asemenea interpelare să aibă un grad de dificultate mai ridicat, întrucât cele treisprezece povestiri pe care autorul le propune cititorilor contrazic ideea unora că în literatură genul science fiction este cât se poate de facil și nu dă dovadă de cine știe ce seriozitate, refuzându-i-se, ca atare, și o interpretare literară temeinică.

Spicuind, volumul lui Ovidiu Vitan începe în forță, și la propriu și la figurat, cu „Legea pumnului” – o intrigă desfășurată pe meleaguri românești într-o societate în care politicienii încasează bătăi monstruoase, adevărate cafteli aplicate de smardoi aleși pe sprânceană, în cel mai legal mod cu putință, preventiv, ca să nu cedeze tentației corupției. Povestirea, deși ar putea duce cu gândul la „Palatul Chelfănelii” al lui Pascal Bruckner, se distinge de acesta prin principii și dileme de ordin moral și social care-i devin caracteristice. În „Straniul mecanism al morții”, personajul Simion, supraviețuitor al unei misiuni rătăcite de colonizare a spațiului, îl întâlnește pe însuși Directorul Universului – motiv care permite autorului să se lanseze în problematizări asupra vieții și a morții, făcând distincția între natura de blestem sau binecuvântare a vieții veșnice, dar și asupra modului în care se poate trăi știind că pe toți ne așteaptă un final. A treia povestire, „Seceriș de stele”, continuă să afunde cititorul în complexitatea ideilor încărnate în trupul prozelor cuprinse în volum, de data aceasta urmărindu-se problema conștiinței, a identității pe care istoria o poate conferi oamenilor, dar și a religiei. Ideea interesantă pe care autorul își construiește narațiunea este aceea de reducere a universului la finit, în așa fel încât Dumnezeu, rămas fără prea multe jucării, să acorde mai multă atenție omenirii de la care pare că și-a cam întors fața. În sine, un șantaj care ar putea părea că justifică inclusiv crimele în numele divinității, viziunea personajului principal, Împăratul care recurge la dezstelare, fiind aceea că scopul scuză mijloacele.

Personajele care apar în povestirile lui Ovidiu Vitan sunt variate, pestrițe și chiar insolite – de la un bărbat cu înclinații pugilistice față de soție care, datorită tehnicii, are posibilitatea să retrăiască într-un mediu virtual viața cu femeia pierdută („Omul momentan”) la copii de grădiniță care lucrează (copilismul fiind un efect al feminismului, semnul egalității fiind pus între femei, bărbați și copii, ca beneficiu economic – „Feminism 2.0”) sau la o pirandă care, oprind furia unei apocalipse zombi cu ajutorul spiritismului, ajunge să se viseze primar („Venea o moară pe Siret”).

Deși numele profund românești – Gavrilă, Drăghici, Comănescu etc. – ar putea suna ciudat în urechile cuiva nefamiliarizat cu SF-ul autohton, ideile care transpar din întâmplările relatate, fundamentele și noțiunile pe care sunt bazate povestirile nu sunt cu nimic inferioare universalității. Discuțiile asupra particulei lui Dumnezeu, întrebările deja clasice cine suntem, ce suntem, de ce suntem, considerațiile asupra naturii umane, toate abundă la suprafața prozelor, făcându-le ceva mai mult decât o lectură de divertisment sau de plajă pierdută pe undeva prin Mamaia. De fapt, dacă cititorul ar avea curajul să scormonească mai adânc în conceptele cu care lucrează autorul, ajungând să-și prindă urechile în studiul interpretării Copenhaga, a interpretării multiple-lumi sau a decoerenței cuantice, i-ar trece cheful de plajă pe măsură ce ar înțelege titlul misterios al volumului (dezvăluire făcută în „Paloșul lui Occam”) și i s-ar deschide apetitul pentru o discuție cu una din mai sus amintitele fane ale pisicii lui Schrödinger.

Un alt aspect interesant al volumului este forma de palimpsest în care e scris, între cele treisprezece proze fiind integrate fragmente de sine stătătoare, unele fără început, altele fără sfârșit, ca și cum povestirile finite ar fi fost scrise peste altele din care rămân doar crâmpeie. Nici în ele autorul nu-și slăbește deloc cititorul, utilizând, spre exemplu, ucronia, istoria contrafactuală, imaginând o Bătălie a Angliei în 1940 deschisă de atacul-surpriză al unui portavion incaș în cadrul unui război căruia Stalin îi pune capăt prin lansarea a două bombe atomice – una asupra Tenochtitlanului și una peste Machu Picchu. Într-un fel, cel puțin în realitatea aceasta a noastră, s-ar putea spune despre cucerirea spaniolă a Mexicului din 1521 că a avut și consecințe benefice, ruinele civilizației aztece putând fi vizitate și astăzi fără teama de radiații și iradieri.

Folosind întreg arsenalul care poate sta la dispoziția unui autor de SF, Ovidiu Vitan își proiectează personajele în trecut, în viitor, în prezent și în lumi îndepărtate, respectând definiția pe care James Gunn o dădea acestei specii. Mai mult, ajuns la o vârstă la care maturitatea își spune cuvântul – nici prea tânăr ca să fie entuziast, nici prea bătrân ca să fie atins de sastiseală –, devine una din vocile scriitoricești care nu mai dă doar speranță, ci căreia i se cere, de la carte la carte, să confirme. Pentru că, oricât de multe puncte slabe i s-ar găsi literaturii române, oricât i s-ar invoca statutul de cenușăreasă, de personaj rupt în coate numai bun de stat la coadă pentru o masă a săracilor, autorul se dovedește a fi o mică sclipire într-un ocean de disperare. Prin rândurile sale, prin puterea de a transmite și prin modul în care o face, Ovidiu Vitan dovedește că, indiferent de stadiul în care se află pisica lui Schrödinger, în privința scriitorimii române scroafa nu zace chiar moartă în coteț.

Ovidiu Vitan, „Pe șapse iulnie în Austrialia”, Editura Pavcon, 2019