„Seara de glorie a lui Baltazar” de Gabriel García Márquez

Colivia era gata. Baltazar o atârnă de streaşină, din obişnuinţă, şi până să termine de prânzit se şi lăţise în toate părţile zvonul că era cea mai frumoasă colivie din lume. Veni s-o vadă atâta amar de lume, încât în faţa casei se iscă mare îmbulzeală, şi Baltazar se văzu nevoit să dea jos colivia şi să-şi încuie atelierul de tâmplărie.

– Trebuie să te bărbiereşti – îi spuse nevastă-sa, Úrsula. Parc-ai fi vreun capucin.

– Nu-i bine să te bărbiereşti după prânz – zise Baltazar.

Avea o barbă de două săptămâni, un păr scurt, aspru, ţepos ca perii din coama unui catâr, şi o mutră ca de flăcăiaş speriat. Deşi nu era nici pe departe aşa. Împlinise în februarie treizeci de ani, trăia cu Úrsula de patru, fără să fi avut copii, şi viaţa îi dăduse nenumărate pricini să fie cu băgare de seamă, dar nici una ca să fie speriat. Nu ştia nici măcar că, pentru anumite persoane, colivia pe care tocmai o isprăvise era cea mai frumoasă din lume. Pentru el, deprins să lucreze colivii încă din fragedă pruncie, abia dacă fusese o strădanie ceva mai mare decât în alte rânduri.

– Atunci odihneşte-te oleacă – îi spuse femeia. Cu barba asta nu poţi ieşi nicăieri în lume.

Cât timp şezu la odihnă, fu nevoit să-şi părăsească de mai multe ori hamacul ca să le arate vecinilor colivia. Úrsula nu-i dăduse până atunci vreo-nsemnătate. Era supărată că bărbatu-său îşi neglijase munca la atelierul de tâmplărie, consacrându-se trup şi suflet coliviei, şi că vreme de două săptămâni dormise prost, tot sucindu-se în aşternut şi aiurând, de uitase chiar să se şi bărbierească. Toată supărarea i se topise însă dinaintea coliviei terminate. Când Baltazar se deşteptă după siestă, ea îi călcase pantalonii şi o cămaşă, le pusese pe un scaun lângă hamac şi adusese colivia pe masa din sufragerie. O privea lung, în tăcere.

– Cât speri să capeţi pe ea? – întrebă.

– Nu ştiu – răspunse Baltazar. Am de gând să cer treizeci de pesos, doar-doar mi-or da douăzeci.

– Cere cincizeci – zise Úrsula. Ai pierdut atâtea nopţi în astea cinşpe zile. Pe lângă asta, îi mărişoară, nu glumă. Cred că-i cea mai mare colivie pe care-am văzut-o-n viaţa mea.

Baltazar se apucă să se bărbierească.

– Crezi c-o să-mi dea ăia cincizeci de pesos?

– I-o pişcătură de purece pentru don Chepe Montiel, iar colivia face pe departe-atâta – spuse Úrsula. Trebuia să ceri şaizeci.

Casa zăcea cufundată într-o penumbră sufocantă. Era în prima săptămână a lui april, iar căldura devenea încă și mai greu de suportat din pricina ţârâitului greierilor. Când isprăvi cu îmbrăcatul, Baltazar deschise uşa spre patio, ca să mai răcorească niţel casa, şi un grup de copii pătrunse în sufragerie.

Vestea se răspândise ca fulgerul. Doctorul Octavio Giraldo, un medic în vârstă, mulţumit de viaţă, dar sastisit de meserie, cugeta la colivia lui Baltazar pe când prânzea alături de soţia-i beteagă. Pe terasa interioară, unde luau masa în zilele de arşiţă, se aflau o droaie de ghivece cu flori şi două colivii cu canari. Soţiei îi plăceau păsările; îi plăceau într-atâta încât ura pisicile fiindcă erau în stare să le mănânce. Cu gândul la ea, doctorul Giraldo plecă după-amiaza în vizită la un bolnav, iar la înapoiere se abătu pe la Baltazar, să vadă cu ochii lui colivia.

În sufragerie era multă lume adunată. Expusă privirilor pe masă, uriaşa cupolă de sârmă cu trei etaje interioare, cu coridoare şi compartimente speciale pentru mâncat şi dormit, cu trapeze în spaţiul rezervat distracţiei păsărilor, aducea cu modelul în miniatură al vreunei gigantice fabrici de gheaţă. Medicul o cercetă cu de-amănuntul, fără s-o atingă, cugetând că, într-adevăr, colivia era mai ceva decât îi mersese faima, și neînchipuit mai frumoasă decât tot ce visase vreodată pentru nevastă-sa.

– Asta-i o adevărată aventură a imaginaţiei – spuse el. Îl căută pe Baltazar în grup şi adăugă, ațintindu-l cu ochi mămoși: Ai fi putut fi un arhitect de excepţie.

Baltazar se-mbujoră.

– Mulţam – zise.

– Ăsta-i adevărul – spuse medicul. Era rotofei, cu rotunjimi netede şi moi de femeie care-a fost frumoasă în tinereţile ei, şi cu mâini fine. Avea un glas ca de popă boscorodind pe latineşte. Nici măcar n-ar fi musai să bagi păsări înăuntru – zise el, făcând să se-nvârtă colivia pe sub ochii publicului, ca și cum ar fi prezentat-o pentru vânzare. Ar fi de-ajuns s-o agăţi între copaci ca să cânte singură. O puse la loc pe masă, stătu o clipă pe gânduri, cu ochii la colivie, apoi zise:

– Bun, vasăzică o iau.

– Îi deja vândută – spuse Úrsula.

– Îi a băiatului lu’ don Chepe Montiel – zise Baltazar. A comandat-o anume.

Medicul îşi luă un aer sever.

– El ţi-a dat modelul?

– Nu – spuse Baltazar. A zis că vrea o colivie mare, ca asta, pentru o pereche de turpiales¹.

Medicul se uită la colivie.

– Da’ asta nu-i pentru turpiales.

– Ba cum să nu, dom’ doctor – zise Baltazar, apropiindu-se de masă. Copiii făcură cerc în jurul lui. Dimensiunile-s bine calculate – spuse el, îndreptându-şi arătătorul spre feluritele compartimente. Ciocăni apoi cupola cu nodurile degetelor, şi colivia îi răspunse cu nenumărate acorduri profunde.

– Îi a mai rezistentă sârmă care se poate găsi, şi fiece-mbinare îi sudată pe dinăuntru şi pe dinafară – zise el.

– Îi bună chiar şi pentru-un papagal – se amestecă în vorbă unul din copii.

– Aşa-i – spuse Baltazar.

Medicul clătină din cap.

– Bun, da’ nu ţi-a dat modelul – zise. Nu ţi-a comandat nimic precis, doar să fie o colivie mare pentru turpiales. E sau nu?

– Aşa-i – zise Baltazar.

– Atunci, nu-i nicio problemă – spuse medicul. O colivie mare pentru turpiales e una, iar colivia asta-i cu totul altceva. Nu există nicio dovadă cum că ţi-ar fi comandat-o chiar pe-asta.

– Ba chiar pe-asta – zise Baltazar, cu încăpăţânare. Am făcut-o anume.

Medicul făcu un gest de enervare.

– Ai putea să mai faci încă una – zise Úrsula, privindu-şi bărbatul. Iar după aceea, către medic: Doar nu sunteţi aşa de grăbit.

– I-am făgăduit-o soţiei mele pentru astă-seară – spuse medicul.

– Îmi pare foarte rău, dom’ doctor – zise Baltazar –, da’ un lucru odată vândut nu se mai poate vinde.

Medicul strânse din umeri, a lehamite. Ştergându-şi sudoarea de pe gât cu o basma, se uită lung, în tăcere, la colivie, fără să-şi strămute privirea dintr-un anume punct nedefinit, aşa cum te uiţi la o barcă pierzându-se în larg.

– Cât ţi-au dat pe ea?

Baltazar se uită spre Úrsula, fără să răspundă.

– Şaizeci de pesos – zise aceasta.

Medicul se zgâi mai departe la colivie.

– E tare arătoasă – suspină el. Arătoasă la culme. Apoi, urnindu-se spre uşă, începu să-şi facă energic vânt cu evantaiul, zâmbind, şi amintirea incidentului cu pricina i se șterse complet din memorie.

– Montiel e putred de bogat – zise el.

De fapt, José Montiel nu era chiar așa de bogat pe cât părea, dar fusese în stare de orice ca s-ajungă astfel. La numai câteva cuadras² de acolo, într-o casă ticsită cu tot soiul de zorzoane, unde niciodată nu se simţise vreun miros care să nu poată fi pus pe piaţă, el rămânea nepăsător la vestea despre noua colivie. Soţia lui, chinuită de obsesia morţii, închise după prânz uşi şi ferestre şi zăcu întinsă două ceasuri în penumbra iatacului, cu ochii deschişi, în vreme ce José Montiel îşi făcea siesta. Aşa o surprinse larma mai multor glasuri. Deschise atunci uşa antreului şi zări în faţa casei o mare îmbulzeală, iar în mijlocul îmbulzelii pe Baltazar, îmbrăcat în alb și proaspăt ras, cu expresia de naivitate plină de cuviinţă cu care pătrund cei săraci în casele celor avuţi.

– Ce minunăţie – exclamă soţia lui José Montiel, cu chipul radios, călăuzindu-l pe Baltazar înăuntru. Nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa ceva în viaţa mea – spuse încă; apoi, indignată de mulţimea care se bulucea în poartă, adăugă: Da’ adu-o odată înăuntru, altminteri o să ne transforme antreul în circ pentru lupte de cocoşi.

Baltazar nu era un străin în casa lui José Montiel. Cu diferite prilejuri, datorită priceperii şi sârguinţei sale, fusese chemat pentru unele lucrări de tâmplărie măruntă. Dar nu se simţise niciodată în largul său printre bogătaşi. Se gândea de multe ori la ei, la nevestele lor urîte şi arţăgoase, la înfiorătoarele lor intervenţii chirurgicale, şi de fiecare dată îl încerca un simţământ de compătimire. Când intra în casele lor, nu se putea mişca fără să-şi târşâie picioarele.

– E-acasă Pepe? – întrebă el.

Pusese colivia pe masa din sufragerie.

– E la şcoală – zise soţia lui José Montiel. Da’ nu poate să mai întârzie mult. Adăugă: Montiel tocmai se-mbăiază.

În realitate, José Montiel n-avusese vreme să se îmbăieze. Îşi făcea tocmai o frecţie grăbită cu alcool camforat, ca să poată ieşi să vadă ce se petrecea. Era un om atât de grijuliu, încât dormea fără ventilator electric, ca să poată veghea şi în somn la zgomotele din casă.

– Adelaida – strigă el. Ce se-ntâmplă acolo?

– Vino să vezi ce minunăţie – îl strigă soţia.

José Montiel, trupeş şi păros, cu prosopul pe după gât, se arătă în geamul iatacului.

– Ce-i asta?

– Colivia lu’ Pepe – zise Baltazar.

Femeia îl privi perplexă.

– A cui?

– A lu’ Pepe – întări Baltazar. Apoi, adresându-se lui José Montiel: Pepe mi-a comandat-o.

În clipa aceea nu se-ntâmplă nimic, dar Baltazar se simţi ca și cum cineva i-ar fi deschis uşa de la baie. José Montiel ieşi în izmene din dormitor.

– Pepe – strigă el.

– Nu s-a-ntors încă – bâigui soţia lui, înlemnită.

Pepe apăru în uşă. Avea cam doisprezece ani, aceleaşi gene întoarse şi același patetism blând al maică-sii.

– Vino-ncoa’ – îi zise José Montiel. Tu ai comandat asta?

Copilul lăsă capul în jos. Înşfăcându-l de păr, José Montiel îl sili să i se uite drept în ochi.

– Răspunde.

Copilul îşi muşcă buzele, fără să răspundă.

– Montiel, îngână soţia.

José Montiel îi dădu drumul copilului şi se întoarse spre Baltazar, cu un aer pornit.

– Îmi pare foarte rău, Baltazar – zise el. Da’ trebuia să te consulţi cu mine înainte să te-apuci de treabă. Numa’ ţie-ţi poate trece prin cap să tratezi cu un mucos. Pe măsură ce vorbea, pe chip i se aşternea din nou calmul. Luă pe sus colivia, fără să se uite la ea, şi i-o așeză lui Baltazar în braţe. Ia-ţi-o de-aci chiar acu’ şi-ncearcă s-o vinzi cui vei putea – zise el. Şi, mai ales, te rog să nu discuţi cu mine. Îi dădu o pălmuţă peste spinare, lămurind: Medicul mi-a interzis să-mi ies din fire.

Copilul rămăsese înlemnit, fără să clipească, până ce Baltazar îl privi năuc, cu colivia în mână. Atunci scoase un sunet gutural, ca un mârâit de câine, şi se azvârli pe jos, urlând.

José Montiel se uita la el cu nepăsare pe când mă-sa se străduia să-l potolească.

– Nu-l ridica – zise el. Lasă-l să-şi spargă capul de duşumea, pe urmă dă-l cu sare şi lămâie, ca să fiarbă mai spornic în zeama lui.

Copilul se scâncea fără lacrimi, în timp ce maică-sa îl susţinea de încheietura mâinilor.

– Lasă-l – stărui José Montiel.

Baltazar se zgâi la copil de parcă ar fi asistat la agonia vreunui animal ciumat. Se făcuse aproape patru. La ceasul ăla, acasă, Úrsula cânta un cântec din bătrâni, tăind felii de ceapă.

– Pepe – zise Baltazar.

Se apropie de copil, zâmbind, şi-i întinse colivia. Copilul se ridică dintr-un salt în capul oaselor, îmbrăţişă colivia, aproape cât el de mare, şi rămase aşa, uitându-se la Baltazar prin plasa metalică, neştiind ce să spună. Nu vărsase nici o singură lacrimă.

– Baltazar – zise Montiel, cu glas catifelat. Ţi-am zis o dată s-o iei de-aci.

– Dă-i-o-napoi – îi porunci femeia copilului.

– Păstreaz-o – zise Baltazar. Apoi, către José Montiel: La urma urmelor, de-aia am făcut-o.

José Montiel se ţinu după el până în vestibul.

– Nu fi tâmpit, Baltazar – îi tot spunea, tăindu-i calea. Ia-ţi acasă tinicheaua şi nu mai fă şi-alte prostii. N-am de gând să-ţi plătesc nici un centavo.

– Şi ce dacă – zise Baltazar. Am făcut-o anume ca să i-o dăruiesc lu’ Pepe. Nu mă chiteam să cer nimic pe ea.

Când Baltazar îşi croi drum prin mulţimea curioşilor care blocau poarta, José Montiel zbiera în mijlocul antreului. Era foarte palid şi ochii începuseră a i se-nroşi.

– Imbecilule – ţipa el. Ia-ţi de-aci troaca. Nu mai lipsea decât să vină un terchea-berchea ca să poruncească-n casa mea. Drăcia dracului!

La salonul de biliard, Baltazar fu întâmpinat cu ovaţii. Până în clipa aceea îşi închipuia că făcuse o colivie mai de doamne-ajută decât celelalte, că trebuise să i-o dăruiască feciorului lui José Montiel ca să nu mai plângă şi că niciuna din faptele astea nu era cine ştie ce. Dar mai apoi îşi dădu seama că, pentru mai multe persoane, toate astea aveau o anume-nsemnătate, şi se simţi un pic aţâţat.

– Vasăzică, ţi-au dat cincizeci de pesos pe colivie.

– Şaizeci – spuse Baltazar.

– Asta trebuie să rămâie-nscris cu litere de aur – zise careva. Eşti singuru’ care-a izbutit să stoarcă purcoiu’ ăsta de bănet de la don Chepe Montiel. Se cuvine sărbătorit.

Îl cinstiră cu o bere, iar Baltazar răspunse cu un rând pentru toată lumea. Întrucât bea pentru prima oară în viaţa lui, la căderea nopţii era beat criţă şi vorbea de un proiect fabulos, o mie de colivii a câte şaizeci de pesos bucata, apoi un million de colivii, cât să rotunjească până la şaizeci milioane de pesos.

– Trebuie lucrate multe şi vândute pe la bogătaşi, înainte ca ăştia s-o mierlească – spunea el, cu mintea năclăită de băutură. Toţi sunt bolnavi copţi şi-or s-o mierlească repejor. Închipuiţi-vă, sunt aşa de putrezi, că nici măcar nu mai pot să-şi iasă din fire.