După plac
Nu te voi mai alinta, nu, nu de gingășie mi-e frică,
da de unde! Am de unde, am multe și de mai multe
feluri, am berechet cât să și dau, cât să fur dacă rămân
făr’de, dar mi-e o frică teribilă să nu fiu de prisos,
să nu devin un action gratuite uman, unul care tinde,
vrea, n-are încotro de ține să impresioneze, se dă
de ceasul morții să iubească ca om-natură, natural
omenește și nu reușește.
Trec peste roci valuri-valuri și se alintă singure, sunt
în treacăt cocolite chiar de pietroaiele rupte, rotunjite,
civilizate-n iubirea lor greoaie, colțuroasă.
Să vin acum, să vin eu și să mă întrec cu ele?
Mai bine nu mă mișc (trăiesc doar în sine), îți țin pavăză-
spectru, poate camuflat-acoperită dar lăsată-n liberă, ferită
creștere, se prea poate ca tu să mă înveți, cum ți-ar fi, cum
îți e mai bine.
Descrescendeo…
Țin să te anunț, domina, că în scurt timp
atât de complicat și copleșit sunt de ceea ce
simt: voi ploua! Habar n-am dacă drumul
parcurs ar face spume, dacă nechezatul colbului
sleit de crezut-ecvestrul nostru periplu ajunge până-n
rai și valuri căzânde va produce chiar nu știu.
Am habar doar de faptul că voi cădea, și multiplu,
a rupere de nori, rupere de lacrimi, de rouă planetară
o voi face… țin să te anunț, domina: te voi crește cu
un propriu umed-nutritiv al propriului, chiar de-oi
intra astfel în descreștere!
Sol-salvant
N-am fost de mult în pădure, chiar…
mea maxima culpa că-i aici la o
aruncătură de băț, ioc vizitare vara,
nici chiar iarna, chit că atunci îmi place
cel mai mult cu liniștea așchiilor, tăcerea
frunzișului ce nu mai e, așternută generoasă
peste nea.
Mea minima culpa… ba am fost, în somn,
adormit de – și lângă tine, și printre arbori
m-am jucat de-a ascunzișu’ cu propriile mele
cuvinte.
Un joc hazliu, cu niscaiva filing de moarte,
că de’, unele, multe dintre ele, s-au ascuns
de au dispărut total, rămăsesem mut cu vlaga
vieții amuțită, înghețat în pădurea verii,
asudând a ducă în cea de iarnă… până ce
printre trunchiuri înlemnite m-a salvat, ca
sol cuminte, unul din trimișii tăi-cuvinte.
Bletchley
Chiar am vrut, vreau și acum, și oi vrea poate
câte clipe aș avea în penumbra gândului mocnind,
zău așa, zău, făr’de oprire să te înțeleg.
O formă de a te avea, poate… una de „avarițiune”,
o fi… o chestie pătrată-rău ce are nevoie de niscaiva
rotunjire, Dracu cu D mare știe.
Stau, doamnă amantă, doamnă soție, în fața ta, n-am
pe cap nici tichie, de plete nu mai zic, totul în jurul
meu e un appelplatz alene-îngăduitor, c’o plimbare
din carcera-ferice, stau în fața ta și decodific în știire-
neștiire ce-i al meu, ce mi-i dat… te descos-cifrez de nu
mai pot de atât amar de aflat.
În doi
Globe și-a închis porțile de mult, pe alocuri, pe locu-i
rămaseră doar câteva sensuri giratorii, memento mori
al sensului de totu’ tot se-nvârte în jurul a câteva alese-
scânduri.
Globul închis fuse și ea de câțiva ani, și a rămas ca atare
zăvorit în facebookăriile, în războaiele pitice dar big time
mortale… în răstimpul ăsta i-au mai rămas câteva petale
de karma răsăritene apunânde.
Lungă-i vorba, dragă, și săracă… faptul că mă ai, și poate
te am și eu, timpul nostru permeabil, cu miasme pozitive
de înțelegere a unor sic transit giratorii, a unor frumuseți
murinde, având convingerea că la Vatican dă să dea ortu’ popii
vreun papă, o va face la noi, și pentru noi rugându-se…
draga mea, uite: ia și tu o dușcă de ADN-adevăr, o iau și eu,
și semi-îmbătați de veritas-uri varii, om discuta și trăind vom fi astfel…
și mâine viața noastră, un fel de alta a tuturora: printre viețile-altfel ale altora.
Scrie un comentariu