O proză scurtă de Dana V. Diaconu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Dana V. Diaconu.

Piersicuțe ori pomelo

Dana Diaconu

M-am întâlnit cu Alina la bucătărie unde amândouă ne-am luat câte o cafea după-prânz. Fiind prima zi de lucru după Paște, eu eram obosită de la pregătiri și digestia pusă greu la încercare. Alina, în schimb, era veselă și ardea de nerăbdare să povestească. Fiindcă mi-era dragă, cu entuziasmul ei nestăvilit și talentul de povestitor adus de-acasă, din „dulcele târg al Ieșilor”, i-am venit în întâmpinare și m-am pregătit pentru o istorioară bună.

— Cum ești, Alina, ce ai făcut de sărbători? Ai fost acasă la părinți?

A chicotit.

— Da’ de unde! Aseară am fost cu fetele în club, în Control, să o serbăm pe Mădă, de la marketing. O cunoști, nu?!

— Sigur că o cunosc pe Mădălina!

— Buun! Deci, mergem noi în club, ca fetele, ne comandăm câte un Aperol, râdem, glumim, Mădă se hlizește deschizând cadourile, că i-am luat chestii haioase, când, ce să vezi?! Îl știi pe tipul ăla frumușel de la Teach[1]care vine la noi la fundație, dar nu pe tura noastră, ci pe cealaltă?

— Care dintre ei, că sunt mai mulți tipi pe tura cealaltă?

— Ăla cu barbă, care e prof de mate și joacă șah cu copiii, de îl iubesc toți, mai ales fătucile …

Am tresărit, cu un început de panică.

— Aha, de Ștefan zici. Da, îl știu. Ce e cu el?

—Era și el în Control, cu o gașcă de prieteni. E foarte cool tipul, nici n-ai zice după cum îl vezi pe-aici așa serios, chiar un pic afurisit …

— Ei, poate doar vrea să pară serios, știu și eu ce să zic?!

— Da, clar, fiindcă în afara jobului e su-per! Glumește, flirtează, mi-a povestit că face tot felul de chestii mișto: merge pe munte, schiază, „biciclește” cu amicii lui. Ne-am filat un pic la început, apoi a venit la masa mea, am băut câteva beri împreună, am și dansat!! Chiar mi-a propus să merg cu grupul lui de bicicliști la mare de 1 mai, să prindem răsăritul în Vamă, ca în studenție. Foarte tare, nu-i așa?!

Mi s-a pus un nod în gât. Eu nu mai vorbisem cu Ștefan de mai bine de două săptămâni, de la seara ratată în care, în loc să-mi petrec noaptea în brațele lui, a trebuit să mă duc de urgență cu copilul căzut din copac la spitalul „Grigore Alexandrescu”…

— Serios? Am auzit că sunt grupuri de bicicliști care fac asta, dar nu credeam că e pe bune. Nu e totuși cam mult de mers cu bicicleta până la mare?

— Habar n-am, dar am de gând să aflu! Cu tipul ăsta m-aș duce și pe lună, dacă așa ar vrea el. Tare l-aș fi ademenit la mine acasă, că aveam undă verde la apartament, colega s-a dus la ai ei de Paște și am fi putut să ne facem de cap cât aveam chef. Uf, ce l-aș mai fi jumulit! Dar nu am putut să le las pe fete! Mădă a dat de băut că a fost ziua ei și a făcut și ea 35, a intrat în rândul babelor!

Era să scap din mână ceașca de cafea: oare domnișoara asta știe că eu am depășit pragul de „babă”? Dar ea n-a observat enervarea mea, ci a continuat să ciripească nestingherită…

— … și nu se face să pleci acasă cu un tip când ai ieșit în oraș cu fetele, oricât de mișto ar fi gagiul. Girls’honour. Vorba lu’ mamaie: „fată hăi, ține minte la mine, de bine, de rău, un bărbat mai găsești, dar o prietenă adevărată, mai greu!”.

— Amin! am aprobat, fără ocolișuri. În mintea mea, însă: „Poate așa o fi la vârsta voastră, de nou-născute, când credeți că aveți toată viața înainte! Dar după 40 și singură, nu-ți prea mai vine să dai cu piciorul când se ivește ocazia!”…

— Ne-am schimbat telefoanele și a rămas că ne vedem din nou vineri seară, după serviciu. Mergem să bem ceva, doar noi doi! Așa că, cine-știe, poate se leagă treaba și voi avea și eu, în sfârșit, un tip cu care să mă duc acasă la mama!

Am ciulit urechile: fata asta, care până adineauri se lăuda că încă nu a trecut în rândul „babelor”, are de fapt gânduri de măritiș?!

— Dar nu te duci cu gândul cam departe? Doar abia l-ai cunoscut pe Ștefan…

— Adevărat! Dar am așa, un feeling că ăsta e un tip de cursă lungă. Plus că m-am cam săturat să merg acasă de Paște și de Crăciun cu cadouri pentru turma de nepoți de la surorile mele, iar eu să n-am cu ce mă lăuda. Fără bărbat, fără copil, fără casă, tot cu chirie în Militari și acuși fac și eu 35, ca Mădă! De ce crezi că nu m-am dus de Paște acasă? Am mințit-o pe mama că am făcut Covid și nu am energie nici cât să ies din casă, darămite să mă trambalez până la Iași!

În timp ce Alina sporovăia în continuare fără să mă mai bage în seamă, eu fiind acolo doar ca o pereche de urechi fără pretenții la replică, inima mea se scufunda încet. Mi-am făcut de lucru cu cafeaua, am dublat cantitatea de zahăr, m-am prefăcut că nu găsesc bețișoarele de amestecat, orice doar să nu mă uit la fața ei radioasă, de femeie tânără și încrezătoare. În mintea mea începuse deja derularea scenariului apocaliptic: îl vedeam pe Ștefan flirtând cu Alina, șoptindu-i în urechi chestii ca să o facă să râdă, mângâind-o pe obraz, jucându-se cu șuvițele părului ei de culoarea alunelor prăjite (trecuse prin mai multe experimente la vopsit, odată și-a făcut părul roz). Deja îi vedeam sânii mici și tari ca piersicile încăpând perfect în căușul palmelor lui, mult mai bine decât sânii mei care, după alăptat, se făcuseră aproape cât un pomelo. Începusem deja să mă îndoiesc serios că el ar fi preferat fructele exotice în locul piersicuțelor autohtone…

Am încercat să-mi cenzurez astfel de gânduri și să mă întorc la treabă, dar Adriana, colega mea de suferințe de birou și domestice, mi-a observat cătrăneala.

— Ce ai? Iarăși ți s-au înecat toate corăbiile?

— E chiar atât de evident? am încercat eu să parez, dar ochiul ei de soacră mare nu putea fi păcălit.

— Hai, fată, că pe mine nu mă duci cu ocolișuri!

— Adriana, eu tocmai mi-am dat seama că habar n-am cum își petrec zilele și, mai ales, nopțile bărbații disponibili din ziua de azi…

— Așa, deci tot despre Ștefan e vorba, tot în jurul lui ne învârtim… Ce-a mai făcut de data asta, nemernicul?

—Nu e vina lui, la mine e problema! Pur și simplu, după douăzeci de ani de căsnicie, nu mai sunt la curent cu mersul lucrurilor pe piața de dating. De parcă, în loc de Insta…, eu am rămas blocată în epoca Facebook „de pe vremea dinozaurilor”, cum râd ăștia mici de noi.

— Asta-i bună și cu tine! Ce, crezi că ăștia mici au reinventat roata? Tot la fel se întâmplă lucrurile, draga mea, „ca pe vremea noastră”, cum zici tu. Poate doar că ăștia din ziua de azi stau mai mult pe ecrane, în loc să și-o tragă…

— Hai, măi Adriana, mai încet, că or fi camere pe-aici. Dar m-a necăjit tipa asta, Alina: s-a lăudat că s-a întâlnit cu Ștefan în Control, s-au giugiulit și, fiindcă le-a plăcut așa de tare introducerea, și-au dat întâlnire vineri, pentru desfășurarea acțiunii…

— Bun, și ce-i cu asta?! Acum ți-a căzut și ție fisa că e bărbat și, ce să vezi ?!, mai iese și cu altele?! Doar nu-mi amintesc ca tu să fi ajuns cu el la starea civilă. Și, fie vorba între noi, nici asta cu starea civilă n-ar mai fi un impediment…

— Aici ai dreptate, touché. Oricum, nici n-aș putea să mă aștept la exclusivitate după câteva întâlniri mai mult ratate, nu?! Dar m-am ofuscat când am auzit-o pe Alina ce simplu e pentru ea: azi se duc în club, mâine merg la ea acasă, poimâine trag o fugă la mare… Parcă mie nu mi-ar fi plăcut să mai fiu disponibilă pentru nopți de clubăreală, weekenduri cu bicicletele la mare sau sex de la apus până la răsărit în Vamă, la Paris ori în Tenerife?!… În schimb, eu ce fac?! Corectez teme la română și matematică, fac sandvișuri pentru câte zece copii odată, alerg cu mașina între germană, pian și scrimă, iar în loc de World Class sunt abonată la camera de gardă de la „Grigore Alexandrescu”, pentru capete sparte, pusee de febră sau enteroviroze.

Nici eu n-am mai continuat confesiunea în fața Adrianei, nici ea n-a mai insistat, fiindcă știa ce zic. Creștea doi copii singură, pe salariul ei de avocată stagiară. Am oftat amândouă și ne-am întors la revizuirea contractelor de sponsorizare. Dar în timp ce subliniam paragrafele care trebuiau reformulate, am simțit cum bagajul meu de femeie matură și mamă singură îmi atârna de picioare ca o ghiulea.

[1] Referire la fundația Teach for Romania

Dana V. Diaconu a publicat proză flash fiction în secțiunea „Proză ultra scurtă” a Revistei LiterNet și pe pagina de Facebook a grupului Ficțiuni Reale al lui Florin Piersic Jr. Participă la cursurile și atelierele de scriere creativă CWS de la „Revista de Povestiri”.