Cartea săptămânii Nr. 197

„Un tată și un fiu se află la câțiva metri unul de celălalt, într-un spațiu vast și gol”

Reach content for Google search „Edouard Louis”, „Edouard Louis carti”

Édouard Louis (născut în 1992, în Hallencourt, o comună din Picardia, în nordul Franţei) a debutat în 2014 cu romanul autobiografic „En finir avec Eddy Bellegueule” (Éditions du Seuil), urmat de „Histoire de la violence” (Éditions du Seuil, 2016), „Qui a tué mon père” (Éditions du Seuil, 2018) și, foarte recent, „Combats et métamorphoses d’une femme” (Éditions du Seuil, 2021). Provenit dintr-un mediu foarte sărac, în care violența – începând cu cea de limbaj și terminând cu violența fizică – se manifestă puternic, Édouard Louis (pseudonimul literar al lui… Eddy Bellegueule) s-a impus rapid (nu numai în Franța) cu primul său roman, tradus și în limba română, cu titlul „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” (Editura Litera, 2018, traducere de Alexandru Matei) – despre care am scris, la vremea respectivă, pe Literomania. Tot la Editura Litera, au apărut ulterior „O istorie a violenței” (2019; povestea unei tentative de viol și asasinat a cărei victimă a fost, în 2012, scriitorul) și „Cine l-a ucis pe tata?” (2020; ambele traduse de Alexandru Matei) – carte despre care va fi vorba în rândurile de față.

Spuneam despre „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” că este romanul autobiografic al unui exclus, al unui marginal (prin orientarea sexuală), un roman al diferenţei (oricare ar fi ea) într-o comunitate restrânsă (de tip rural) şi săracă. Romanul nu e doar povestea unui homosexual marginalizat de comunitate, ci şi o analiză de excepţie a sărăciei, a mediului: sărăcia unei comunităţi, sărăcia familiei proprii, lipsa de perspective a tinerilor din sat, dimpreună cu toate reflexele comportamentale şi de gândire pe care le determină această limitare a posibilităţilor de viaţă.

Dacă Édouard Louis a fost criticat pentru determinismul social exagerat (care „justifică” mereu violența individuală), în micul volum din 2018, „Qui a tué mon père”/„Cine l-a ucis pe tata?”, el își propune o confruntare directă cu tatăl – dincolo de revolta socială. Îi va urma celălalt versant al confruntării familiale, relația cu mama, în cartea lui cea mai recentă (apărută chiar pe 1 aprilie 2021, la Seuil; scriitorul a fost invitat, de altfel, miercuri seară, la cunoscuta emisiune „La Grande Librairie” de pe France 5, realizată de François Busnel).

Definirea identității individuale, dar și șansele sociale depind, cu siguranță, atât de mediu, cât și de datele familiale, iar tânărul scriitor francez dă glas inițial revoltei sociale pentru a ajunge, în cele din urmă, la confruntarea cu propriile modele familiale – ele însele văzute adesea, la rândul lor, ca o „însumare” a unor determinisme sociale. Sunt curioasă să citesc „istoria” personală a mamei sale, o existență condiționată (până la 45 de ani, momentul în care se revoltă și pleacă în căutarea propriei libertăți) de o „dublă dominație: dominația de clasă și aceea legată de condiția sa de femeie”, supusă violenței masculine (cum declară autorul). Până atunci însă, iată cum apare – din perspectiva fiului – biografia tatălui – văzut și el, în cele din urmă, ca o victimă a mediului, a modelului masculinității hegemonice, în virtutea căruia tot ce e diferit e respins (în acest loc se instalează și conflictul inițial tată-fiu):

„Nu ți-ai terminat studiile. Să abandonezi școala cât mai repede cu putință era pentru tine o chestiune de masculinitate, era regula lumii în care trăiai: să fii masculin, să nu te comporți ca o fată, să nu fii homalău (s.a.). Doar fetele și cei bănuiți că aveau o sexualitate deviantă, anormală, acceptau să se supună regulilor școlii, disciplinei, cerințelor și exigențelor profesorilor.

Să-ți modelezi un corp masculin însemna pentru tine să te opui sistemului școlar, să nu te supui regulilor, Ordinii, și chiar să sfidezi școala și autoritatea pe care ea o reprezenta. (…) Bărbăția – să nu te comporți ca o fată, să nu fii un homalău – însemna să legi cartea de gard cât mai repede cu putință, ca să le demonstrezi celorlalți cât de puternic ești, să-ți arăți nesupunerea, și atunci deduc că să-ți definești masculinitatea însemna să te lipsești de altă viață, de alt viitor, de altă viață socială pe care studiile ți le-ar fi putut permite. Masculinitatea te-a condamnat la sărăcie, la lipsa banilor. Ura față de homosexualitate = sărăcie”.

Existența tatălui, privită retrospectiv, este pentru fiu o „existență negativă (s.a.)”: „N-ai avut bani, n-ai putut să studiezi, n-ai putut să călătorești, n-ai putut să-ți îndeplinești visurile. Viața ta se definește aproape exclusiv prin negații. (…) Viața ta demonstrează că nu suntem ceea ce facem, ci, din contră, suntem ceea ce n-am făcut (s.a.), pentru că lumea sau societatea ne-au împiedicat. Pentru că s-au abătut asupra noastră verdicte, cum le numește Didier Eribon, gay, trans, femeie, negru, sărac, care ne-au interzis accesul la anumite vieți, anumite experiențe, anumite visuri”.

„Cine l-a ucis pe tata?” se construiește ca un monolog dramatic – deși cel care vorbește, fiul, se adresează la persoana a II-a tatălui, acesta din urmă nu poate răspunde, pentru că el nu are acces la discurs, nu are posibilitatea de a-și „povesti” viața și nici nu-i poate oferi fiului răspunsurile așteptate – dar, spre deosebire de „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, cartea de față este una eseistică și politică mai degrabă decât ficțională (și mult mai concentrată, de altfel). Fără să-și piardă percutanța și intensitatea expresivă, tonalitatea este totuși mult mai îmblânzită, fiindcă – departe de a-și ucide simbolic tatăl (cum putea sugera titlul ei) –, micul volum reprezintă, în cele din urmă, o reconciliere cu tatăl (care-l recunoaște și-l prețuiește în ceea ce a devenit). O reconciliere emoționantă, în condițiile în care tatăl apare ca o victimă a societății și politicii franceze.

La cincizeci și ceva de ani, tatăl lui (cu un trecut de alcoolism și violență) este părăsit de soție și distrus fizic de munca în fabrică: un accident de muncă i-a distrus spatele și l-a obligat să se pensioneze, după care politica anti-„asistați sociali” a guvernanților succesivi ai Franței – de la Chirac, Sarkozy și Hollande până la Macron, numiți ca atare în carte – l-a forțat să muncească din nou, ruinându-i complet sănătatea (ajunge să facă muncă de măturător de stradă, cu spatele distrus). Așa încât înțelegem, la final, că, de fapt, nu fiul este cel care „l-a ucis” pe tată, ci societatea/politica construită pe regulile clasei dominante, care-i afectează întotdeauna pe cei mai vulnerabili:

„Pentru cei ce domină, politica este, cel mai adesea, o chestiune estetică (s.a.): un anumit mod de a se gândi la ei înșiși, de a percepe lumea, de a-și forma personalitatea. Pentru noi era o chestiune de viață și de moarte”.

Édouard Louis poate fi considerat, într-adevăr, un „transfug de clasă” – Didier Eribon, citat mai sus, este coordonatorul tezei sale de doctorat consacrate „traiectoriilor urmate de transfugii de clasă” – prin educaţie, prin studiile superioare, prin inteligenţa critică, altfel spus prin accesul la discurs (ficțional, eseistic, universitar) prin care încearcă să înţeleagă şi să explice mediul în care a crescut, familia şi comunitatea rurală, mentalităţile şi comportamentele celor care îi aparţin. El reușește să transforme violența limbajului comunității în care a crescut în limbajul eliberator, exorcizator, al literaturii. Și mai mult decât atât, reușește să dea glas tatălui – și apoi mamei –, adică celor care nu au „posibilitatea de a-și povesti propria viață” (cum spune el) și cărora – social și politic – li se refuză (simbolic) dreptul de a exista.

Édouard Louis, „Cine l-a ucis pe tata?”, traducere din limba franceză de Alexandru Matei, Editura Litera, București, 2020, 102 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: