Patru

Goană, groază. Arde iadul! Bolgiile fumegă. Luăm animalele cu noi în două cearșafuri și fugim pe scări. În spatele nostru etajele se aprind rând pe rând. Rafael se scutură de cenușă, așază mai bine sacul pe umăr și se proptește de balustradă. Să coborâm mai repede, îi zic. Parcă se revarsă pe scări toată Arca lui Noe. Nu Monica aprinsese focul. Poate doar pe cel din inima mea. Deci avusesem dreptate. Dintr-o afacere bună nu ieși niciodată. Nici dintr-una proastă. Femeile nu sunt așa de nebune cum cred bărbații. E modul lor de a le atrage atenția că și ele sunt puternice atunci când e nevoie, chiar imbatabile. Se aud țipetele Julietei, pesemne că a reușit să iasă din cameră.

Se prăbușeste șandramaua. Și toate speranțele mele pentru o viață mai bună oferită clienților. Nici firma pentru îndrăgostiri nu o să mai funcționeze. Sintagma potrivită nu e „unei femei” ci „femeii iubite”. Aceste creaturi delicate nu sunt încântate că nouă „ne plac femeile”. Nu se simt speciale, parcă sunt băgate toate într-o caramea. S-a dus vremea misoginilor. Bărbații tineri merg acum cu trotineta electrică ca simbol al progresului masculinității lor. În viteză pot admira „toate femeile”. Câte o să mai fie. O să nască mult mai puține. În vremuri de război vin pe lume mai mult băieți. Ironia soartei. Pedeapsa lui Dumn… Mai mult nu pot să zic că mi se încleștează dinții.

Herz era în holul de la parter lângă recepție, plângea. Santiago deschisese larg ușile hotelului și mulțimea de locatari se mistuise în stradă. Rafael s-a oprit gâfâind, cu mâinile pe genunchi și cu capul în jos. Lăsase bocceaua cu animale pe jos. La fel și eu. Nu-i puțin lucru să cari un mic zoo după tine, de dragul iubitei tale trădătoare.

– Ce fac femeile?

– Bine.

– Ce fac femeile după ce fac bine?

– N-a supraviețuit niciun bărbat să zică.

– Îți arde de glume, Rafael rânjea.

Herz se potolise din plâns. Santiago dezertase luând cu el două tablouri valoroase cu strămoșii cei mai importanți. Herz fusese eliberat de o parte din povara responsabilității.

– De ce suntem înnebuniți după femei dacă ne vine atât de des să dăm cu ele de pereți?

– Vă arde doar de tâmpenii, nu-i momentul, s-a strâmbat Rafael. Unde e Julieta? Monica? Iosif?

– Sunt bine, a zis Herz, le-am deschis eu spre buncărul de la subsol.

– A, ai buncăr? Și nouă de ce nu ne-ai spus?

Herz a ridicat din umeri.

– De ce să vă fi zis? Aveam vreun motiv?

Deci Iosif era cu cele două femei, în deplină liniște și siguranță, iar noi rămăsesem cu animalele și cu resturile carbonizate. Barba lui Rafael mirosea a fum. Bocceaua mea se mișca. Am desfăcut un colț, dinăuntru mă privea cu uimire nevăstuica. Se trezise și se întindea ca o femeiușcă. Noe! a zis Rafael. Cine mai e și ăsta? Ei, nu te preface că nu știi, m-a certat Rafael. Noe, cel cu Arca și cu animalele. Multe animale și oameni puțini. Oameni cinstiți adică. Vezi că șarpele se încolăcește, nu-i a bună. Am vârât animalele la loc în boccea și am legat-o mai bine. Bocceaua ta de ce nu mișcă, Rafael? Dorm, a zis el grăbit și m-a luat de cot împingându-mă într-un colț al încăperii.

– Mai bine o iei pe Monica și fugiți de aici.

– Și cu misiunea mea cum rămâne, Rafael?

– Care misiune? Aia pe care ți-ai inventat-o singur? Ești prins între două lumi, dragul meu.

– Faza asta cu binele care iese învingător mă plictisește la culme.

– Îndrăgosteala nu e chiar un bine, mai degrabă e-un chin.

– Habar n-are că sunt mort după ea.

– O să fie bine, crede-mă, femeilor le place să fie băgate-n seamă. Fii însă cumpătat.

– Ha?

– Adică nu-i da totul din prima că te-ai dus pe copcă.

– Rafael!

– Musafirule. Musa-furule. Fur-o deci pe aleasa inimi tale și fugiți în lume. Nu ești căpetenia dracilor, dar tot ai niște puteri. În curând ieși la pensie și o să te blegești dacă rămâi singur.

– Și tu?

– Eu cu Pythia mea.

– Tot mai crezi că e a ta?

– Se întoarce, așa-s femeile, fac pe deșteptele, apoi își revin.

– Mda.

– Am timp, am tot timpul din lume. În curând fac 2357 de ani.

– Din planul meu s-a ales praful. Sunt un infantil.

– Ai schimbat un interior cu un altul, din subsol la etaj.

– Herz se uită spre noi, cine știe ce crede că vorbim. Gândește-te la ce ți-am zis.

Herz avea o privire ciudată. O mai văzusem. Nu prevestea ceva bun.

– Măi, băieți! Ia veniți aici. Ia să vedem. Focul s-a stins, totul a revenit la normal, ușile sunt deschise, Santiago s-a dus să-și ia înghețată, Mildred a plecat.

Ne-am apropiat de bocceluțele noastre cu vietăți. În hol pătrundea lumina puternică de afară ca o primăvară miraculoasă venită în plină iarnă. Treceau oameni pe stradă, o zi normală. Pe turiști îi vezi după felul în care-și burdușesc rucsacul de parcă ar fi în deșert. Două femei blonde întorc capul și ne văd, trec mai departe. Herz iese în mijocul străzii și privește în sus ca și cum s-ar ruga cu palmele unite ca în celebra gravură a lui Albrecht Dürer. Orașul își trăiește ziua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se apropie de mine un cuplu și mă întreabă unde pot găsi cazare pentru un buget mic. Le-aș fi zis că la noi la hotel, dar am tăcut. Le-am indicat cu amabilitate numele unei pensiuni într-un vârf de deal și numărul autobuzului care o să-i ducă acolo. Ne-am luat rămas bun, mi-au făcut cu mâna din depărtare. Rafael îmi făcea seme. Bocceluțele noastre se treziseră și aveau nevoie de atenție. O rază de soare mă gâdila pe nas.

(fragment dintr-un roman în lucru)

Credit foto: Hadas Eldar