În 2018, Ohara Donovetsky debuta, la Polirom, cu romanul „Casting pentru ursitoare”, căruia i-a urmat un alt roman, în 2020, de această dată la Editura Trei, „Puzzle cu pețitoare”. În 2024, la Editura pentru Artă și Literatură, publică volumul de proză „Ceai de zahăr ars”, volum care, în fapt, pregătea, prin atmosferă, prin personaje, apariția romanului „Vedere cu solzi”, din 2025, roman apărut, de asemenea, la Editura pentru Artă și Literatură. Prozele Oharei Donovetsky – spun asta deoarece părți din romanele acesteia pot fi lejer citite și ca proze independente, de sine stătătoare – au un aer misterios, ușor balcanic, ușor oriental, de poveste, fiind, totodată, bine înșurubate în realitate, indiferent de perioada surprinsă: cea interbelică sau, în cazul romanului din 2025, cea comunistă. „Vedere cu solzi” este un roman autobiografic, care surprinde un an din viața unei tinere învățătoare („un copil‑învăţătoare”, cum este numită în roman la un moment dat), absolventă de Liceu Pedagogic, repartizată, în august 1988, la cea mai nouă școală din orașul natal.
Lansare „Vedere cu solzi” de Ohara Donovetsky, la Bragageria Bogdania: Adina Dinițoiu, Ohara Donovetsky, Raul Popescu (de la dreapta la stânga)
Este vorba, prin urmare, de un bildungsroman, de un roman de formare. Reîntoarcerea, pentru tânăra Clara, înseamnă și un vertij de amintiri legate de locurile natale, de oamenii lângă care a copilărit și a crescut. Însă, din păcate, comunismul, după care, pare-se, încă mai tânjesc unii dintre noi, și-a marcat foarte bine teritoriul, otrăvind prin slujitorii lui fideli – frica, foamea, sărăcia, lipsurile de tot felul – atât prezentul tinerei, cât și trecutul acesteia. Citind despre experiența Clarei ca învățătoare, mi-am adus aminte de sălile de clasă din copilăria mea, impregnate, de asemenea, de un miros puternic de petrosin și benzină. Mi-am amintit de colegii mei mai puțin norocoși, fără posibilități materiale. Mi-am amintit de ritualul buchetelor generoase de flori duse la școală la începutul și la sfârșitul fiecărui an școlar. Dacă, în 1988, Clara, personajul Oharei, era învățătoare, eu eram în clasa întâi, așa că am prins, chiar dacă dintr-o ipostază diferită, acea perioadă cu atmosfera ei atât de caracteristică. Din acest punct de vedere, aș spune – apelând la propriile mele urme personale – că o altă marcă a prozei semnate de Ohara este atenția acordată detaliilor specifice, puterea de a reconstitui, prin aceste detalii, asemenea unui arheolog tenace, lumi dispărute, dar niciodată uitate. Până la urmă, acesta este rolul unui scriitor: să nu ne lase să uităm. Să ne învețe să nu uităm. „O lume fără poveşti şi fără amintiri” este o lume pustie și tristă, fără sens și suflet, ar spune Clara, personajul și alter ego-ul Oharei Donovetski.
Lansare „Vedere cu solzi” de Ohara Donovetsky, la Bragageria Bogdania: Cristina Bogdan, Raul Popescu, Ohara Donovetsky, Adina Dinițoiu (de la stânga la dreapta)
Iar această lume prinde viață prin anumite personaje. Aș numi-o mai întâi pe bunica Dina, o femeie pitorească, jovială, curioasă, cu multe cunoștințe și prietene pe care le vizita des și unde stătea, împreună cu micuța Clara, „de ne uita Dumnezeu”, sau cu care se întâlnea în Piața Mare a orașului, atunci când făcea cumpărături: madam Ovanes, madam Stiros, duduia Marinescu, madam Stella sau Baroana. Mai mult, „bunica îl vedea şi pe sfântul Petru, ştia cum arată şi că se plimba cu Dumnezeu pe pământ şi cum nu‑i primea nimeni să‑i omenească, până când au ajuns la sărmanii care nu aveau nimic, dar i‑au primit în casă şi au pus în cuptor o turtă de noroi din care Dumnezeu a făcut pâini pentru toţi”. Bunica Dina aparținea unei lumi vechi, în care viața și moartea sunt la fel de firești, așa că din Piața Mare, un bazar eteroclit, cosmopolit, ea își cumpăra, cu aceeași naturalețe, obiecte atât pentru lumea asta, cât și pentru cealaltă: „De la piaţă luau femeile şi vase, şi pahare, prosoape şi batiste pentru pomeni şi înmormântări, bunica îşi cumpărase singură şi masă, scaun, pat, să le aibă «pe lumea cealaltă, chiar şi un palton de stofă bună, le vindea madam Livanis, îi dau banii în rate, vezi să le dai după ce mor, să fie de sufletul meu, aşa să zici»”.
Alt personaj, mama, atrage atenția. O femeie frumoasă, medic, rămasă singură cu un copil – tatăl Clarei a murit pe când aceasta se pregătea să intre la liceu – era admirată de toată lumea: „Când mergeam în Piaţă cu mama dura mai puţin, ea nu se oprea în drum la vorbă decât arareori, după toane, mama era frumoasă, o salutau toţi, îmi plăcea când îmi spunea cine era cine după fiecare salut, «Tanţa cu bărbatu‑său, cumsecade om, nu‑i iese din cuvânt, da’ n‑au putut să facă copii», «Maria Mirea, a cam slăbit, nu se are bine cu nebunu’ ăla», «turcoaica Nurten, ce‑o fi păţit, ştii cât de frumoasă era?», mama povestea frumos când avea ea chef”. Ea a insistat ca fiica ei să devină profesoară, ca s-o ferească, credea ea, de greutățile vieții: „Ca să nu‑ţi mai spun, scumpa mamei, că nu trebuie să te duci la Dâlga Ploii să faci un reportaj, cum ai face ca ziarist, nu înţeleg de ce ţi‑ar plăcea asta, lasă ce ţi‑a zis tata, nu te lua după el, fă ce spun eu, ca învăţătoare şi, sper, mai târziu, ca profesoară, eşti liniştită… şi nici n‑o să faci gărzi, ca mine, să nu crezi că e uşor. Ascultă ce‑ţi spun, e cea mai curată meserie din lume. Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, cum are un medic, nu trebuie să aperi un om vinovat, cum ai putea face ca avocat, la cum te ştiu, o să leşini lângă primul şi o să înnebuneşti lângă al doilea, iar balerină sau actriţă, sufletul mamei, of, zici tu că ţi‑ar plăcea, dar ştii tu despre ce este vorba? Te imaginezi cântărindu‑ţi mâncarea de fiecare dată sau stând cu sufletul – sau pântecul, Doamne fereşte! – la gură pentru un rol?”. Clara, intrată brusc în viață, vede la fața locului ce înseamnă a fi învățător, ce înseamnă să ai grijă, din toate punctele de vedere, de niște ființe care depind de tine întru totul: „mama, să ştii că nu e uşor să dai de copii cu care să nu te fi învăţat nimeni înainte cum să te porţi”. Clara intră în lumea adulților, iată, având grijă de copii, iar dacă a învățat ceva de la bunica ei, acel lucru este legat de rolul salvator al poveștilor, mai ales atunci când ai de-a face cu copiii.
Ohara Donovetsky este, la rându-i, o povestitoare dibace, care, atentă cu personajele sale, cu contextele sau cu lumile în care le plasează, creează, de fiecare dată, o atmosferă hipnotizantă, plină de detalii fascinante, pitorești, așa cum se întâmplă și în acest roman al copilăriei și al maturizării, în care trecutul și prezentul se împletesc dând socoteală de un viitor pe care personajele nu-l pot întrevedea clar, ci doar presimți. De-aici și sugestiva metaforă a „vederii cu solzi”: „Şi‑a amintit de solzii pe care îi purta în desenul făcut de Lulu şi s‑a întrebat cum de a putut vedea până acum lumea doar prin fanta lor. Timpul greu şi aproape opac făcuse să‑i crească solzii, de bună seamă, speciile se adaptează pentru supravieţuire, oricine ştia asta încă din şcoală. În scurt timp, istoria avea să se schimbe, simţea că trebuia să se întâmple, o înjunghia surd ceva în pleoapa stângă, dar prin solzii de pe ochi nu intra încă destulă lumină cât să priceapă”.
Un roman-frescă, un roman al copilăriei, dar și al formării, un roman al unor timpuri apuse, cu întâmplări și personaje pitorești, neobișnuite, ba chiar stranii, „Vedere cu solzi” dă seama de o prozatoare care a asimilat foarte bine lecțiile unor Camil Petrescu, G. Călinescu sau Cella Serghi, dar care, cred eu, este afină mai degrabă cu povestitorul vagabond Panait Istrati, cel care a surprins cu atâta patos în cărțile sale acea lume cu sânge amestecat de la gurile Dunării.
Ohara Donovetski, „Vedere cu solzi”, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025
Scrie un comentariu