Cartea săptămânii Nr. 161

Un roman de Gabriela Melinescu

Uzina și apocalipsa

 

De curând, prin apariția unui articol în cotidianul „Libertatea”, scriitoarea Gabriela Melinescu a revenit în atenția lumii culturale, care a pus verdicte și a etichetat respectivul articol în fel și chip. Pe scurt, în articolul cu pricina este surprinsă o Gabriela Melinescu în vârstă, măcinată de boală și internată într-un azil pentru bătrâni. Cu alte cuvinte, este surprins un om înfrânt de vârstă și de boală (demență). O tragedie, fără îndoială – o tragedie, însă, obișnuită, care nu i-a cruțat nici pe alții (mă refer în special la scriitori). În cele din urmă, asta i s-a întâmplat și lui Emil Cioran. Apariția în România a unui articol despre Cioran, cu elemente de senzațional sau nu, era de neconceput înainte de 1989. Cenzura, știm cu toții, era la apogeu în comunism, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după 1989, atunci când s-a produs o politizare masivă a presei. Revenind în prezent, luările de poziție, polemicile etc. sunt mai mult decât necesare, dar trebuie evitate situațiile care, într-un fel sau altul, se apropie de ceea ce a însemnat cenzura comunistă. Nimeni nu ar trebui să mai spună „cutare sau cutare lucru trebuie interzis, retras, anulat etc.” decât în situații extreme, stabilite prin lege. Altfel ajungem tot la cenzură, în care caz nu ar mai exista nici posibilitatea unor polemici oneste, deschise și, mai ales, decente.

 

În tot acest război, dus cu arme grele, în care au fost invocate lucruri ca deontologia jurnalistului sau decența presei, s-a pierdut esențialul: s-a mai scris ceva despre Gabriela Melinescu, indiferent cum, în ultimii ani? Prin acest articol am mai aflat, totuși, ce se întâmplă cu scriitoarea plecată din România în 1975. Articolul din „Libertatea” a venit cumva pe fondul acestui gol lăsat de criticii și istoricii literari, preocupați de regulă de aparițiile editoriale noi. De foarte mult timp nu a mai apărut în presa de specialitate nimic legat de opera Gabrielei Melinescu. Nu au existat nici măcar reeditări ale acesteia. În anii ’90 au apărut câteva titluri, risipite pe la diverse edituri (printre care „Jurământul de sărăcie, castitate și supunere”, „Copiii răbdării” și „Regina străzii”), iar după anii 2000, Editura Polirom a publicat câteva volume („Jurnalul suedez”, „Ghetele fericirii” și antologia de poezie „Puterea morților asupra celor vii”).

În fine, articolul despre care am scris mai sus m-a făcut pe mine personal să-i caut cărțile Gabrielei Melinescu – să cunosc și scriitoarea, nu doar omul. Așa că am ales pentru acest număr al Literomaniei, la „Cartea săptămânii”, romanul „Lupii urcă în cer” („Vargarnas himlafärd”), publicat în Suedia, în 1981, la editura soțului Gabrielei Melinescu, René Coeckelberghs. Romanul a apărut în limba română în 1993, la Editura Fundației Culturale Române. Nu există, însă, nicio notă care să specifice dacă e vorba de o traducere sau de o variantă scrisă de autoare chiar în limba română.

Romanul, cum spuneam, a apărut în 1981. Gabriela Melinescu, care era cunoscută în România ca poetă, plecase deja de șase ani din țară. A debutat în 1959, pe când era doar o elevă, în revista „Luceafărul”, iar în 1965 a publicat primul ei volum de poezie, „Ceremonie de iarnă”. Au urmat altele: „Ființe abstracte” (1965), „Înăuntrul Legii” (1968), „O boală de origine divină” (1970), „Jurământul de sărăcie, castitate și supunere” (1972), „Murmurul lumii” (1972) și „Împotriva celui iubit” (1975). Odată ajunsă în Suedia, Gabriela Melinescu va acorda mai multă atenție prozei, publicând chiar și după anii 2000, și aici mă refer la cele două romane ale sale „Acasă în străinătate” (2003) și „Mama ca Dumnezeu” (2010), care nu au fost traduse, din câte cunosc, în română.

Roman cu tentă poetică, de influență expresionistă, ca și poezia ei, „Lupii urcă în cer” este, în același timp, și un roman politic, în care regimul comunist din România este aspru criticat. Mai exact, regimul Ceaușescu. Țintea, fără teamă, în însuși președintele Republicii, personaj în romanul din 1981. Ca o paranteză, „Lupii urcă în cer” mi-a amintit, într-o mare măsură, prin absurdul și grotescul, dar și prin poezia sa, de proza de sertar a lui Darie Magheru. Spre deosebire, însă, de proza lui Darie Magheru, și aici mă refer la „Cărămida cu mâner”, romanul Gabrielei Melinescu pare nefinisat, brut, mai ales în partea de dialog, una destul de stângace, de artificială. În schimb, romanul are un iz poetic de o frumusețe aparte, cu note crepusculare, de sfârșit de lume.

Acțiunea este plasată într-un oraș de provincie din România și stă sub semnul unei iminente apocalipse. Ceva s-a întâmplat – un accident cosmic inexplicabil –, iar Pământul va fi în scurt timp înghițit de Soare, sau cel puțin așa se spunea prin oraș: „Zvonul că numai în cincisprezece zile Pământul putea să cadă pe Soare și să se facă pulbere înveselea în mod ciudat pe toată lumea. Catastrofa cosmică imaginată în micul oraș de provincie dădea drum liber tuturor instinctelor, tuturor formelor de demență. Se înmulțiseră certurile, bătăile cu cuțite, violurile și furturile. Dar nimeni nu mai murea, vrând parcă să se păstreze pentru moartea universală”.

Cu toate acestea, regimul opresiv nu își încetează activitatea. Dimpotrivă, pare mai activ ca niciodată. Nimeni nu are voie să stea, să lenevească, cu scuza că oricum vine sfârșitul lumii. Chiar dacă muncesc fără sens, oamenii trebuie să muncească în continuare. Un incendiu la Uzina de cauciuc din oraș, declanșat probabil de arșița care precede așteptata apocalipsă, produce o rumoare atât de mare, încât ea ajunge până la urechile Președintelui. Se caută vinovați, se împart pedepse.

Printre cei vizați de aparatul represiv al Președintelui se numără și Luca Onu, unul dintre cei doi paznici ai Uzinei de cauciuc. Introducerea în scenă a personajului, dincolo de ineditul ei, are ceva parcă premonitoriu și sumbru, ținând cont de situația actuală a scriitoarei: „Nu îl cunoștea aproape nimeni în oraș. Nu făcuse de altfel nimic ca să fie cunoscut. Se obișuise demult cu ideea că e nimeni. De aceea umbla drept, cu capul dat ușor pe un umăr, zicându-și în sine: «Ei cred că sunt cineva, numai eu singur și cu mine știm că sunt Nimenea!» Aceste cuvinte aveau darul de a-l arunca într-o stare de veselie. Numai el singur știa cât este de bătrân, nu din cauza anilor trăiți, ci din cauza calității acestor ani. De când fusese angajat la Uzină, făcuse un exercițiu simplu cu ajutorul căruia credea că poate să amelioreze calitatea acelor ani. Căuta să uite (s.m.). «Din moment ce sunt Nimenea, cum pot să sufăr din cauza unor amintiri care nu au o consistență diferită de a viselor?!»”. Mai mult, Luca se percepe pe sine ca o „carcasă imaginară de gânduri și acțiuni”. Se credea în afara lumii, dar lumea nu-l va ierta, nu-l va lăsa în pace. Odată cu incendiul de la Uzină, viața lui se schimbă, capătă concretețe prin legăturile, mai mult nedorite, cu cei din jur.

Apar în scenă diverse personaje, iar Luca Onu pare a fi, pentru ei, victima perfectă. Pe cât de discret și-a trăit viața înainte, pe atât de expus este acum, când trebuie să suporte bizareriile fiecăruia în parte.  Ce-i drept, așa cum spune și naratorul, „apetitul morții provoacă apetitul vieții”. Perspectiva este una gnostică, în care Răul a contaminat absolut totul, iar lumea întreagă trebuie purificată prin foc. De unde și motto-ul romanului: „Până la cer ridică gura lor/ și cu limba lor străbat Pământul” (Psalmul 72, 9). În fapt, Gabriela Melinescu a plecat în scrierea acestui roman de la un comentariu al Psalmului 72, 9  din „Confesiunile” Sfântului Augustin. A avut în momentul lecturii, mărturisește scriitoarea, o viziune în care omenirea i-a apărut sub forma unor lupi hămesiți care, după ce au devorat pământul, se îndreaptă cu boturile căscate înspre cer, dornici să-l înghită și pe acesta din urmă.

Alegoric, poetic, cu transparente aluzii politice la Europa de Est comunistă, „Lupii urcă în cer” este un roman care merită recuperat, măcar pentru reconstituirea unei atmosfere apăsătoare atât de caracteristice mai ales comunismului românesc.

Închei aceste rânduri cu unul dintre pasajele mele favorite din acest roman – un fragment din discursul inginerului-șef al Uzinei, discurs prin care încearcă să-și apere Adevărul (nu spui care Adevăr), manifestat, ce-i drept, prin viziuni extrasenzoriale, și ridiculizat din această cauză de către cei din jur (dar în comunism, evaziunea într-o lume diferită de concretul cenușiu care te înconjura nemilos din toate părțile nu era posibilă adeseori decât ca evadare în fantastic, în magic, tentativă care, iată, în acest caz, lipsită de o miză serioasă, nu este ferită de ridicol, spre deosebire de cea a lui Luca Onu): „– […] Am părut ridicol, prezentat astfel, am fost diminuat, redus la zero. Dar marile mișcări ale unui om mic par mereu ridicole. […] Sunt pesimist, stimați colegi, în ceea ce privește secolul nostru, s-au înmulțit prea mult cei care nu cred în nimic, zeflemiștii. Mă consolez la gândul că poate printre dumneavoastră, oamenii simpli, există acea specie rară de oameni cu bun simț, căci eu mă încred mai mult în bunul simț decât în inteligență. Dar eu am răbdare, eu am răbdare și sper că bunul simț va triumfa, am răbdare de-ar fi să aștept chiar cinci sute de ani, sunt un elefant, am răbdare. […] Lucrurile esențiale, continuă inginerul cu glasul ieșit în afară, se petrec într-o zonă diferită de zona concretului. Concretul, uite concretul, strigă inginerul, arătând cu degetul lui ascuțit un colț al sălii unde un bărbat scund, cu capul direct lipit de corp, adormise cu mâna sub cap, plin de candoare, părea un copil căzut într-o parte a vieții unde toate contradicțiile se împăcaseră”.

Gabriela Melinescu, „Lupii urcă în cer”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: