Interviu Nr. 229-230

Interviu cu Ohara Donovetsky

ohara_donovetsky_literomania



Vă propun mai jos un interviu cu Ohara Donovetsky – scriitoare și profesoară de limba și literatura română – pe care mi l-a acordat cu ocazia apariției celei mai recente cărți, „Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor” (Editura Corint, 2021). (Adina Dinițoiu)

 

Dragă Ohara, prima întrebare pe care aș dori să ți-o pun este legată chiar de sensul expresiei cuprinse în titlul cărții tale, „Vorbe la purtător în izmene pe călător”. Nu știam expresia „izmene pe călător” și recunosc că m-a surprins. Ne poți explica, pe scurt, semnificația ei?

Combinația de cuvinte dintre „izmene”și „călător” îmi place de foarte mult timp, o spun și în carte, unde mărturisesc deopotrivă și că am folosit-o de multe ori ca pe o descriere comică și ironică a noastră, a familiei mele. Spunând despre noi că „suntem izmene pe călător”, dădeam de înțeles nu numai că ne plac călătoriile, dar și că unul sau altul este mereu pe drumuri, de parcă „ne mănâncă tălpile”, iar această stare de fapt nu este o trăsătură nouă, ci vine din istoria mai veche, de generații, atât a mea, cât și a soțului meu, și o moștenește și fiica noastră.

Expresia de origine estea trimite pe cineva izmene pe călătorși înseamnă „a expedia ceva printr-o persoană nesigură”. M-am jucat imaginându-mi situațiile care au condus la expresia aceasta, „mujicul”, cel sărac ca degetu’ și care n-ar fi avut decât izmenele pe dânsul, va fi fost trimis de boier la moșia învecinată, să zicem, să ducă un cuvânt sau altceva, iar el, om simplu fiind, fără virtutea legământului de vreun fel se va fi rătăcit sau întârziat pe drum. De va fi ajuns vreodată și, să-mi fie iertat, e pură speculație și un joc de închipuiri. În cartea despre care vorbim, îi dedic expresiei un întreg capitol, este una dintre preferate.

Cartea ta mi-a amintit imediat de demersul de acest tip întreprins de Bernard Pivot, cunoscutul realizator de emisiuni culturale la televiziunea franceză, în cărțile sale „100 mots à sauver”, „100 expressions à sauver” sau „Les mots de ma vie”. El repertoriază cuvinte vechi, ieșite din uz, iar în cea de-a treia carte leagă propria biografie de o serie întreagă de cuvinte. Adevărul e că, odată cu vorbele/expresiile care se pierd, dispare și o anumită sensibilitate (mentalitate ori perspectivă asupra lucrurilor). Care a fost intenția ta alcătuind această carte? Una recuperatoare?

În mod sigur, da. Am scris și „în loc de cuvânt înainte, de departe și de foarte aproape, leac sau fleac”, că intenția cărții este (re)apropierea noastră, a tuturor, de hazul expresiilor și al proverbelor românești,revigorarea acestora – căci par inactive, în adormire, dacăprea puțini le utilizează și le mai bagă în seamă –, de către aceia care le cunosc și le-au uitat pentru o vreme. Dar și împrietenirea celor tineri cu unitățile frazeologice românești, pe care ei le cred fie desuete, fie improprii, în orice caz, inutile sau inexpresive, când, de fapt, realitatea este cu totul alta, dar ei nu o știu (încă).

Mă onorează comparația pe care o faci între demersul meu și emisiunile lui Bernard Pivot, dar adevărul este că nu am avut în minte niciun fel de model. Cartea s-a scris singură, la început au fost mici texte – mai mult sau mai puțin comice sau anecdotice –, pe care le-am scris mai mult din joacă și dor de casă, dintr-o motivație mai degrabă evenimențială, să spunem. În timp, mi-am dat seama că sub masca ludică și anecdotică pot transmite mult mai ușor mesajul meu cu privire la necesitatea de revigorare a frazeologiei românești și că intenția, profund structurală, are mai mari șanse să ajungă la publicul larg.

Îmbucurător este faptul că, în ultima vreme, interesul pentru expresii și proverbe pare să fi crescut. Am observat – în emisiuni de pe canalele de televiziune sau la posturi de radio românești – că tinerii au început să se oprească asupra unor proverbe sau expresii – chiar dacă uneori versiunea este trunchiată, iar alteori greșită –, semnele sunt bune, înseamnă că proverbele, expresiile etc. nu mai sunt în adormire. Coincidențe fericite, firește, sau evoluții paralele, emisiunile de radio sau de televiziune care aduc în discuție unități frazeologice sunt bine-venite. Mi se pare mai mult decât îmbucurător faptul că Radu Paraschivescu abordează, în ultima vreme, la „Vorba vine” teme frazeologice sau paremiologice. Sper să fie cât mai multe astfel de abordări. Eu voi continua demersul început prin această carte, pentru proiectul viitor am deja structura și titlul, „Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă”, suficient de grăitor în sine, aș zice.

„Vorbe la purtător în izmene pe călător” dă dovadă de mult umor în exemplele și contextele evocate. E vorba de o carte accesibilă, deloc academică, și chiar narativă, anecdotică. Te-ai gândit la un public-țintă pentru ea în momentul scrierii?

Trei tipuri de cititori am avut în minte. Iubitorii de limbă română vorbită și de frazeologie au fost, în minte mea, cei cărora le-am adresat cartea, în primul rând. Celor care cred că expresiile, locuțiunile, proverbele și zicătorile românești merită și trebuie revigorate. Dar și tuturor celor plecați din țară și cărora le e dor de limba română. Aceste două categorii de cititori cunosc expresiile românești și sper să se bucure de încercarea de a le readuce la lumină și în atenție. Celor mai tineri – unul dintre cele importante, dar poate și cel mai greu de convins public în această privință -, lor le propun familiarizarea, împrietenirea măcar cu unele dintre locuțiunile, expresiile, proverbele, zicalele noastre, atât de pitorești. Am observat de mult timp că acestea nu numai că nu sunt folosite, dar nu sunt nici măcar cunoscute sau corect pricepute, în timp ce expresii sau structuri din alte limbi – traduse, calchiate sau preluate ca atare – sunt acceptate cu multă ușurință și circulă în limba vorbită, deși nu au uneori nici pe departe farmecul celor neaoșe. Iar aceasta se întâmplă pentru că cele „importate” au vizibilitate, vogă și frecvență, întrucât circulă în mod repetat prin filme, texte ale cântecelor în vogă, emisiuni, podcasturi etc. Îmi doresc ca cele românești să le fie cunoscute. Prin această carte, le arăt că există, le propun prietenește să le bage de seamă. E imposibil să nu le observe hazul și expresivitatea. Tinerii spun deseori că limba engleză are mult mai multă expresivitate decât limba română, or asta nu e adevărat, fiecare limbă este expresivă în funcție de realitatea pe care o are de redat și găsește forme subtile pentru aceasta, doar că lor așa li se pare, câtă vreme expresii sau proverbe, locuțiuni sau zicale românești nu le sunt la îndemână. Aleg să spună, bunăoară, „he/she keeps quiet” sau în loc de „tace mâlc”; „păstrează tăcerea” în loc de mult mai expresiva „pune batista pe țambal”; „he/she keeps a low profile” în loc de „nu face prea multe valuri”, toate acestea doar pentru că ale noastre nu mai au uz și frecvență. Haz au cu carul. Dacă știi și că batista se punea pe țambalul cu care cântau lăutarii înspre ziuă la spartul petrecerii, când cei care-și doreau continuarea le cereau să nu-i deranjeze pe cei obosiți deja, parcă expresia are și mai mult farmec. Ca să nu mai spun de alte momente în care expresiile le pot fi de folos. De ce să nu zici, în loc de „îți sunt dedicat”, de exemplu, „îți pun lumea la picioare”? Sau în loc de „o să fac imposibilul” de ce să nu alegi „o să mut munții din loc”? De ce să nu spui în loc de „nu găsesc nimic, e mare dezordine” mult mai plastica „nu găsesc nimic, caut acul în carul cu fân”? Să știi că „arunc mănușa” înseamnă „te provoc” și „arunc prosopul” înseamnă „renunț” poate fi de mare ajutor, confuzia lor aduce situații nedorite. Convingerea mea este că revigorarea și uzul acestor combinații de cuvinte ne vor aduce înapoi bucuria (re)împrietenirii cu limba română în ceea ce are ea particular, de care se pare că ne-am înstrăinat cu toții.

 

vorbe-la-purtator-in-izmene-pe-calator-ohara-donovetsky_literomania

 

Ce spun aceste expresii inventariate despre universul nostru mental, civilizațional, rural sau urban? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat prin evoluția limbii?

Este foarte tentant să privești și să analizezi paremiologia și frazeologia din perspectiva antropologiei lingvistice. Nu este explicită în carte, dar speculațiile și scenariile închipuite în care se aplică sau alta dintre expresii ș.cl. fac posibilă în fundal abordarea antropologică. Ipoteza Sapir-Whorf, conform căreia structurile lingvistice fie determină, fie doar influențează înțelegerea realității, dezbătută multă vreme în spațiul american, își are adepții, dar și scepticii și opozanții săi. Mărturisesc că antropologia lingvistică mi se pare un domeniu foarte interesant și nu exclud deloc posibilitatea ca analiza anumitor expresii sau proverbe din această perspectivă să aducă abordări necesare pentru înțelegerea profilului nostru cultural sau civilizațional. Am ales pentru cartea „Vorbe la purtător în izmene pe călător” să aduc la suprafață acele unități frazeologice pe care le cred totuși mai cunoscute – măcar celor cu experiență sau în cunoștință de cauză – sau pe cele pe care le-am considerat comice sau extraordinar de expresive pentru felul în care noi, românii, decodăm realitatea înconjurătoare și apoi punem la adăpost concluzia obținută într-o expresie pentru a o da mai departe ca învățătură de viață. Am observat cu această ocazie că expresiile și proverbele cunoscute organizează universul înconjurător în funcție de spațiul interior, casnic, și apoi, cel exterior, din imediata apropiere, curtea sau bătătura, cu păsări și animale, apoi, grădina sau livada, cu plante, pomi și fructe, apoi spațiul pastoral, să spunem, neuitând percepția propriei corporalități. Acesta este și motivul pentru care am distribuit materialul în șase secțiuni, în ultima plasând ceea ce am numit „trei-patru metehne și câteva capricii de-ale noastre”, în care mi s-a părut oportun să arăt cum se oglindesc în limbă și nu numai lenea, lehamitea, cârcoteala, nehotărârea, băuta etc. și în care abordarea din perspectiva antropologiei lingvistice este mai evidentă, chiar dacă nu este numită. Fără a absolutiza acest punct de vedere, sunt totuși de părere că se poate face o schiță de profil cultural, mentalitar  și civilizațional românesc prin inventarul frazeologic, chiar dacă nu l-am făcut în carte. Elemente din universul casnic sau din spațiul din imediata apropiere sunt deseori valorificate în expresii și proverbe, de cele mai multe ori, prin mecanismul metaforei sau al analogiei (cel care face posibilă cuprinderea în cuvinte puține a unei realități foarte dense și foarte complicate), iar aceste elemente, de la instrumente și unelte la plante, alimente și animale domestice, pot da linia punctată a unui eventual profil cultural tradițional. Senzații și stări sunt redate prin analogie cu descrieri ale comportamentelor animalelor familiare (aleg la întâmplarecâteva dintre cele mai cunoscute, „piele de găină”, „gras ca porcul”, „câinele care latră nu mușcă”, „ca pisica-n calendar”, „nu mor caii când vor câinii”, „îndărătnic sau obraznic ca un măgar”, „ca vițelul la poarta nouă”,„s-a dus bou și s-a întors vacă” etc.), acestea apar frecvent în expresii, ceea ce conduce la observația că una dintre trăsăturile societății (rurale) tradiționale românești este  simbioza omului cu universul viu din jur (în ciuda universaliilor, la noi sunt aceste animale și nu altele), la fel cum păstrarea în expresii și proverbe a elementelor de civilizație pastorală („a fi ca la stână”, „a spăla putina”, „a fi cioban”, „se duce cu capu-nainte ca oaia” sau „se duc ca oile”, „brânză bună-n burduf de câine”, „nu face mare brânză”etc.) stă mărturie pentru specificul acestui tipar tradițional. Inventarul plantelor, al fructelor și al legumelor prezente în expresii ne arată un anume specific ocupațional și agrar. Acele expresii sau proverbecare folosesc denumiri de instrumente astăzi ieșite din uz (meliță, fuior, fofează etc.) astăzi nu ne mai sunt deloc familiare și se pierd, ceea ce este firesc în evoluția limbii (și a societății). Interesant este că nu se pierd, deși nu li se mai cunoaște explicația originii, expresii ca „a freca menta”, „a trage mâța de coadă”, „a arde gazul”, de pildă, și cred că acest fapt se întâmplă pentru că au circulat, și au circulat pentru că au fost plastice, sugestive, interesante. Cum la fel, mutându-ne acum din universul rural în cel al târgului (deși cred că e mai degrabă vorba despre bâlciuri, or acestea se întâlneau și pe maidanul din afara satelor), interesantă și sugestivă trebuie să i se fi părut vorbitorului o expresie ca „(turc) bătut în cap”, care ar putea veni de la obiceiul prezent în bâlciuri de a lovi cu barosul un stâlp care reprezenta un cap de turc, din moment ce se păstrează și astăzi, sau tot de acolo, „a umbla cu cioara vopsită” (în loc de papagal).

Toate aceste aspecte sunt deosebit de interesante, mai ales dacă ești de acord cu George Lakoff, bunăoară, care consideră că metaforele culturale dezvăluie modul particular de a gândi al unei nații. Englezii au multe expresii în care există aluzii, trimiteri la bani și timp, or asta ar putea avea legătură cu o anume preocupare legată de economisire de mijloace, efort, eficiență etc.

În expresiile noastre, oricât ar părea de incredibil se păstrează îndemnul la muncă, la hărnicie („nu sta, că-ți stă norocul”. „cine se scoală de dimineață departe ajunge”), dar sunt multe și acelea care folosesc cuvântul „noroc” („a fi bătut de noroc”, „a nu avea noroc”, „norocul e cum și-l face și omul” etc.), precum și cele care folosesc „rost” („a face rost”, „a avea un rost”, „a ști pe de rost”, „a lua la rost”, „a-și face un rost” etc.), ceea ce ne face să credem că pe linia punctată a profilului identitar românesc hazardul și rostuirea merită un loc important.

Folosești în limbajul curent (o parte din) aceste expresii sau doar le colecționezi, ca într-un muzeu al cuvintelor dispărute? (Știu că locuiești, de ceva timp, în afara țării.)

Sunt unele pe care le tot folosesc de mult timp, „a cloci un ou de rață”, „ a fi… în două luntri”, dar de plăcut mi-au plăcut întotdeauna. Aș putea spune că am față de ele un fel de pasiune de colecționar.

Mult mai mult în ultima vreme, de când mi-am propus acest demers recuperatoriu, și mult mai mult când sunt în afara țării decât în țară, le folosesc în familie și cu prietenii, dar și cu prietenii fiicei mele, mi se pare că le fac să se trezească la viață, dar e un fel de leac la dor, cum am mai spus.

Este adevărat și că atenția mea la fenomene de limba română vorbită a fost și este dintotdeauna foarte mare, iar aceasta se întâmplă de când mă știu. Chiar dacă nu sunt în țară, urmăresc media românească în fiecare zi. Am un doctorat în lingvistică, în dialectologie, despre comportamentul verbal în graiurile muntenești, pentru care am lucrat îndelungat și cu multă străduință pe texte sau înregistrări de limbă vorbită, pe materiale cartografiate sau necartografiate, în intenția de a inventaria fenomene specifice graiurilor muntenești, așa că „urechea mea lingvistică și dialectologică”, cum o numesc, are o acuitate crescută și un exercițiu îndelungat. În plus, a devenit o a doua natură să înregistrez fapte de limbă vorbită, vechi și pe cale de dispariție sau noi, pe cale de adaptare și adopție de către vorbitorii de limbă română.

Preocuparea mea pentru limba română este constantă, chiar dacă sunt departe, scriu pe blog despre derapajele limbii din media, căci urmăresc emisiuni românești și citesc presa în limba română, bunăoară, am scris despre desinențele de persoana I și a doua la perfectul simplu, formele populare de viitor (de pildă, nu este corect „(ei/ele) or să vină”, ci „ei/ele o să vină”, cu „o” invariabil, „or” e o contaminare cu forma aferezată a lui „vor”, nu este corectă forma „dragelor” ca formă de feminin plural a adjectivului „drag”, regimul prepozițiilor „la” și „în” (‚în Dubai”, nu „la Dubai”) etc. Apoi mă străduiesc printr-un canal de You Tube, prin scurte filme, să pun în evidență greșeli din limba vorbită și să amintesc reguli, sunetele cs și gz în cuvinte care conțin litera x, regula imperativului negativ, accente și pronunții corecte, imperativul afirmativ al verbelor „a face”, a tăcea” (voi fi foarte bucuroasă când nu voi mai auzi „făceți!”, ci „faceți”) etc. Sunt deci atentă nu numai la distribuția și ocurența unităților frazeologice, ci și a altor fenomene de limbă vorbită. Sunt „cu urechea la pândă”, „ochi și urechi”, alte două expresii pe care le folosesc frecvent.

În final, aș dori să te rog – pentru cititorii noștri – să ne dezvălui câteva dintre expresiile tale preferate, împreună cu sensurile lor.

Îmi plac foarte mult două expresii pe care le folosea mama mea – foarte atentă și la cuvinte și nuanțe de felul ei, iar acestea sunt următoarele: prima este „a ieșit din ou și nu-i mai place coaja” și se referă la cineva care și-a depășit cumva condiția, dar nu vrea să recunoască stadiul sau contextul (de multe ori, mai precar) de la care a plecat, iar a doua este „de haram a fost, de haram s-a dus” și se referă la o situație, un obiect (prin extensie, un fals avantaj) care, obținut printr-o nedreptate sau ilegalitate (sau chiar primit de pomană, dar care nu a fost dat cu inima ușoară), va fi pierdut foarte repede.

Alte trei îmi sunt foarte simpatice, mi se par nu numai inteligente și comice, dar și reușite, eufonic și vizual. Prima este „ce știe țăranul ce e șofranul” și face referire la situația în care un individ nu apreciază un element/ingredient cu care nu este obișnuit, ba chiar poate strâmba din nas sau îl poate critica, a doua este „ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar” și arată foarte sugestiv că oricărei persoane trebuie să îi fie clare… lista de priorități și adecvarea, iar a treia stă deasupra tuturor, vine de la Anton Pann și mi se pare că rezumă, hâtru, lecția de viață a unui mizantrop lucid:

„Dacă nema putirința, geaba chichirez gâlceavă”.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu

 

Donează

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.