Baudelaire – „Anywhere out of the world”

Despre Baudelaire, scriitorul Octavian Soviany, traducător al marelui modern din secolul al XIX-lea și indubitabil spirit afin, mărturisea: „L-am descoperit destul de timpuriu pe Baudelaire, pe la cincisprezece ani, după ce trecusem prin infernurile bacoviene și citisem că autorul «Plumbului» transpune în cheia urâtului românesc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene. Am făcut rost de o ediție (incompletă) din «Florile răului» în traducerea exemplară a lui Al. Philippide și așa a început conviețuirea mea cu Baudelaire. A fost o conviețuire nespus de lungă și nespus de fertilă, pe al cărei parcurs am învățat să privesc spre mine însumi fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exercițiu de sinceritate, rostit cu dicția impecabilă a maeștrilor vechi, dar și cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor. De la Baudelaire am învățat, de asemenea, că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu ca să-ți poți privi trupul și sufletul fără scârbă. Iar lecția scârbei de sine, ca și lecția disperării, de altfel, e constructivă în cel mai înalt grad, deoarece, anihilându-l pe cel mai odios dintre monștrii noștri interiori (mă refer, desigur, la vanitate), ne redă nouă înșine, conducându-ne spre sinele nostru profund și smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei”.

Octavian Soviany a transpus într-o nouă formă în limba română sensibilitatea artistică a lui Baudelaire prin versiunea la „Florile răului” și a continuat cu „Mici poeme în proză”, volum apărut în 1868 și prezentat atunci cu entuziasm de Théophile Gautier. Prizonier al propriilor senzații și percepții în imaginarul liric, asemenea tuturor simboliștilor, resimțind realitatea ca pe o capcană tristă și fără scăpare – îmi amintesc imaginea cerului ca un capac ce apasă peste marginile lumii, dintr-o poezie –, Baudelaire realizează, în aceste poeme, secvențe de contemplare a umanității în absurd-grotescul-simbolicul ei. Vedete sunt substantivele „viața” și „timpul”, scrise cu majusculă, devenite deci simboluri. Când timpul încetinește, viața se accelerează, afirmă poetul la un moment dat. Tentațiile, himerele, amurgul, camera dublă, „unde aerul toropit prinde nuanțe ușoare de albastru și roz”, și unde „sufletul ia o baie de leneveală, aromatizată cu regret și cu dorință” – toate construiesc o „lume crepusculară”, ca un „vis de voluptate pe timp de eclipsă”.

O imagine superbă a unui port devine o definiție a existenței și a iluziilor ei: „Un port este un loc de popas fermecător pentru un suflet obosit de lupta cu viața. Vastitatea cerului, arhitectura mobilă a norilor, culorile schimbătoare ale mării, pâlpâitul farurilor alcătuiesc o prismă potrivită de minune pentru a delecta ochii fără a-i obosi vreodată. Formele avântate ale navelor cu greementul complicat, cărora valurile le imprimă o ondulație armonioasă, slujesc pentru a întreține în suflet gustul ritmului și al frumuseții. Apoi, există mai ales, pentru cel ce nu mai posedă nici curiozitate, nici ambiție, o plăcere misterioasă și aristocratică de a contempla, culcat pe o terasă sau sprijinit de balustrada falezei, forofota celor ce pleacă sau a celor ce se întorc, a celor care mai au încă voință, mai nutresc încă dorința de a voiaja sau de a se îmbogăți”.

Într-unul dintre poemele în proză, dorința de evadare din realitatea sufocantă – preluată probabil de la romantici, numai că aceștia din urmă reușeau să contruiască universuri compensatorii – este explicită: „Sufletul meu explodă și îmi strigă, plin de înțelepciune: Nu contează unde! Nu contează. Numai să nu fie în lumea asta!”.

O carte de neocolit pentru iubitorii de poezie și pentru sensibilitățile modern-retro, într-o traducere de excepție!