Răspuns melancolic la întrebarea: de ce i-au părăsit muzele pe poeți?

Am constatat, în rîndul literaților, fascinaţii dubioase și inevitabile. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru cimitir. Dincolo de a fi o realitate şi o speranţă, ţintirimul este un topos literar şi artistic, o carte deschisă a vanității omenești. Poeţii au reflectat adesea în cuprinsul lui, cînd nu au coborît, precum odinioară George Bacovia, direct în sepulcru. Aşa începe, toată lumea ştie, volumul „Plumb” din 1916:

„Dormeau adînc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veştmînt –
Stam singur în cavou… şi era vînt…
Şi scîrţîiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lîngă mort… şi era frig…
Şi-i atîrnau aripile de plumb”.

Neîndoios, în cimitir, inspiraţia vine mult mai uşor. Sînt şi mulţi îngeri ocrotitori acolo, cu un aspect mai degrabă feminin. Dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), pricina este simplă. Poeţii cîntă, de obicei, două (şi numai două!) teme: amorul şi moartea. În „Principiul poetic”, Edgar Allan Poe a consacrat acest adevăr ascuțit.

Sigur, pentru versificațiile din amor este nevoie de o curtezană planturoasă, cu sâni (numai î din a poate da o sugestie a desăvîrșirii lor), şolduri, coapse, rotunjimi şi moliciuni. De veacuri şi veacuri, poeţii iubesc femeia care se revarsă generos pe de lături (ca negresa gigantică a lui Baudelaire, ca Brunelda lui Kafka), femeia fără muchii şi ascuţimi. Astăzi, din păcate, în estetica feminină, este la modă scheletul. Muza poeților nu trebuie să tragă la cîntar mai mult decît o pană de cocor. Priviţi exponatele famelice de la paradele de fashion. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. Desigur, o astfel de frumuseţe gracilă impune un respect unanim, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nu trezește aprinderi nici unui scrib. Poeții s-au trezit, dintr-odată, fără muze binevoitoare. În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), s-au văzut nevoiți să laude adîncul morţii, pretinzînd că îl și pricep (ceea ce e o iluzie).

Deci, nu am aflat încă de ce murim. Şi nici de ce sîntem aruncaţi în ograda universului fără acordul nostru scris şi tipărit. Pentru a smulge acest secret, poeţii (prin „poet” desemnez, fireşte, orice fel de scriitor valabil) şi-au făcut obiceiul de a medita printre morminte și statui. Din nefericire, apropierea defuncţilor nu duce misterul morţii mai aproape de priceperea noastră puțină. Întrebarea persistă. Poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor.

În treacăt fie zis, acest obicei vesperal a fost descris de Eugène Ionesco în piesa din 1981, „Voyages chez les morts”/ „În vizită la morţi”. Dramaturgul a folosit prilejul pentru a se răfui cu un părinte ingrat. Nu şi-a stimat tatăl, care nu l-a stimat pe el, fiul glorios al unui tată inutil. Ionesco s-a bucurat, ca atare, să-l întîlnească printre dispăruţi.

Se înţelege, fascinaţia cimitirelor nu este deloc morbidă, toți poeții ajung acolo. Omul sănătos îşi face vara sicriu şi iarna monument funerar. Numai aşa îmi explic graba (şi grija meticuloasă) cu care mulţi semeni de-ai noștri îşi pregătesc din vreme mormîntul, corabia care-i va purta prin oceanul veşniciei, ca nava temerarului călugăr irlandez (cf. Anonim, „Călătoria sfîntului abate Brendan”, traducere de Emanuel Grosu, studiu introductiv de Corin Braga, Polirom, 2018).

După multe preumblări pe aleile ţintirimului, o minte isteaţă pricepe negreşit următorul postulat filosofic: lumea în care venim şi din care vom pleca nu peste mult (întotdeauna prea devreme) este ea însăşi un cimitir. Călătorim fără voie dintr-un cimitir într-altul. Așadar, dacă am început cu Bacovia, care presimţise enigma vieții, voi sfîrşi tot cu versurile lui:

„Iubito, şi iar am venit…
Dar astăzi, de-abia mă mai port –
Deschide clavirul şi cîntă-mi
Un cîntec de mort”.

În imagine: George Bacovia