Mittelstadt Nr. 152

Acei minunați ani (XI)

Coşul de baschet era un cerc făcut din fier beton. Nea Arghire îl fixase de nucul bătrân, îl bătuse în cuie. De jos îi vedeai strâmbăturile, frunzele de deasupra şi cerul. Găinile cartierului trăiau pe pământul din jur. Curtea era plină de gropi. Pământul se fărâmiţase şi când bătea vântul se ridica în aer, pişcând ochii oamenilor. Cartierul avea două blocuri vopsite în alb, albastru şi galben. Ceilalţi oameni locuiau în case.

Mingea era roşie cu buline negre. Bulinele erau romburi. Margasoiu o primise de la mătuşa-sa din capitală.

Maşinile ce veneau cu lemne puteau întoarce în curte. De fiecare dată atingeau trunchiul nucului şi loveau cu lemnul remorcii coşul de baschet. Fierul beton era bine sudat. Nu s-a rupt şi nici n-a căzut pe pământ vreodată. Margasoiu aducea din magazia de lemne scara, o fixa de trunchiul nucului, se urca până în dreptul coşului de baschet şi îndrepta fierul. De fiecare dată coşul îşi schimba forma. Margasoiu avea o scară din oţel. Erau două ţevi de care se sudaseră fuştei din fier beton. Tatăl Margasoiului o făcuse la el la serviciu.

Strâmbătură aducea de acasă plase de cartofi tăiate cu grijă. Le aranjau, le fixau cu sârmă subţire de cupru şi aveau tot timpul coşul ca nou. Plasele erau din aţă tare şi se murdăreau repede. Le schimbau în fiecare lună.

Margasoiu, Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu se împărţeau în două echipe.

De dimineaţă soarele se trezise dintr-o râpă căreia ei îi ziceau RÂPĂ. Oamenii mari o numeau parcă pe altă limbă. Margasoiu, Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu nu ştiau ce-i aia o râpă adevărată. Aşa numeau ei locul de unde se trezise soarele în acea dimineaţă. Poate că nici nu era o râpă locul acela.

Primul miel întins pe scândură, cu picioarele desfăcute, avea cuiele înfipte mai jos de genunchi. Nea Vicente îl despicase şi îi scotea intestinele. Ieşeau aburi din burta mielului. Margasoiu, Strâmbătură şi Năduşitu ştiau că nea Vicente o să taie astfel de burţi până seara. Oamenii cartierului îi lăsaseră cheile de la magaziile de lemne. În fiecare magazie era câte un miel. Nea Vicente o să taie burţile tuturor mieilor. De dimineaţă până seara şi alte două zile la rând. În fiecare an era la fel şi anul ăsta semăna cu ceilalţi.

Cătană nu ştia nimic din toate astea, el se mutase în cartier ultimul. În prima zi şi-au râs cu toţii de Cătană. Nou venitul i-a snopit în bătaie. După aceea s-au împrietenit.

Nea Vicente arunca lucrurile rele din burta mielului. În jurul lui cotcodăceau găinile. Cocoşul mânca pământ cu sânge. O găină se căţărase pe ligheanul verde. A muşcat din măruntaie, Şi-a rupt o bucată de intestin ce-i atârna din clonţ ca o râmă. A luat-o la fugă, se ondula ca nevasta lui nea Vicente. Suratele s-au repezit după ea. I-au smuls prada şi i-au mâncat-o. Nea Vicente n-a văzut nimic. Era ocupat cu scosul fierii. Margasoiu ştia că fierea putea să strice gustul cărnii. Ştia de la nea Vicente. Şi Strâmbătură şi Năduşitu ştiau. Numai Cătană n-avea habar de nimic. Nea Vicente, cu mânecile suflecate până mai sus de coate, era un om bun. Îl iubeau toţi copiii cartierului. Nu ştiau ce face cu amândouă; mâinile în burta mieilor. Coatele îi tremurau. Blana se dezlipea de carne, degetele parcă scărpinau, rămânea o pieliţă albă, prin ea mielul era roşu spre roz.

Pândeau răsuflarea lui nea Vicente. Ţigara îi atârna în colţul gurii, îi stătea lipită de buza de jos. Scrumul creştea şi rămânea agăţat de ţigară. Fumul îl dădea afară pe nas. Scuipa chiştoace în dreptul piciorului, le călca şi le strivea de pământ. Sângele picura de pe scândură. Cădea şi seu.

Cocoşul se învăţase să mănânce pământ scăldat în sânge.

Îşi face rânza nouă, zicea mama lui Margasoiu. Când se uitau la cocoş, femeile îl vedeau fierbând în oală.

Nouă ne era drag de cocoş, aşa ca de nea Vicente. Şi cocoşul era bun. Multe lucruri aveam în cartier rânduite frumos şi de toate ne era drag.

Margasoiu sta aşezat pe mingea ce se turtise şi semăna cu un harbuz.

Căpăţâna mielului aproape ajunge până la pământ. Ochii mari îi ieşeau din orbite. Limba o avea groasă. Mieii lui nea Vicente mureau în linişte. Nu-i plăcea să taie iezi. Margasoiu îşi îndoia lobul urechilor şi apăsa cu amândouă mâinile. La fel făceau ceilalţi. Urletul le ajungea până în creier.

Nici nouă nu ne plăcea când nea Vicente tăia iezi. De miei ni se ura repede. Ne era milă de nea Vicente. Margasoiu arunca mingea înspre coşul de baschet.

În dimineaţa când soarele se trezise din râpă, Strâmbătură a aruncat mingea într-un cui din trunchiul nucului. S-a spart o bulină neagră. Fâsâitul a fost ca de balon străpuns cu acul. Balonul s-a fleşcăit, dar a rămas lipit de trunchiul copacului. S-au uitat la el cu o speranţă nebunească în ochi. Bucata de cauciuc s-a dezumflat încet şi a căzut. A făcut pleosc şi nu s-a mai mişcat. Lor li s-a părut că a făcut pleosc. Margasoiu a urlat tare. S-a repezit la Strâmbătură, a dat să-l strângă de gât. Strâmbătură s-a făcut mic. Margasoiu l-a lăsat în pace. Se învârtea în cerc frângându-şi mâinile. I-ar fi plăcut să-şi spună că visează.

S-a aşezat pe lemnele lui nea Arghire. Lemnele erau lungi. În toamna trecută, Strâmbătură le unsese cu vaselină. De fapt, şi-a uns bicicleta şi atunci a uns şi lemnele. Frunzele nucului s-au lipit de stratul unsuros. În iarnă frunzele s-au înnegrit şi au putrezit. S-au fărâmiţat prinse în grăsime.

Margasoiu tăcea, se uita la frunze. Rupsese un băţ şi curăţa coaja lemnului. Mizeria cădea pe pământ, era ca murdăria ce se adună în apa vănii când te scalzi.

Nea Vicente şi-a întors capul spre ei, s-a uitat lung la mingea spartă, a ridicat din umeri.

O minge cu buline negre. Bulinele erau romburi. Nea Vicente nu ştia că Margasoiu primise mingea de la mătuşă-sa din capitală. Pe el îl interesa magazia de lemne a lui Luşu.

Mielul trebuia scos de acolo şi tăiat.

Strâmbătură fugise acasă. Cătană şi Năduşitu se uitau la Margasoiu. Margasoiu se uita la coaja lemnului ce se curăţase.

 

Cu o seară înainte, Luşu omorâse câţiva cărăbuşi. S-a luat la trântă cu Margasoiu. S-au certat unii cu alţii. Luşu i-a chemat pe terasa cârciumii:

„Să vă dau de băut, mă! Mâine mă trimit ai mei la bunica. N-o să vă mai văd o vreme.”

„Pleci în excursie, Luşule? Ai mei mă lasă numai în faţa blocului.”

„Tu, Strâmbătură, n-ai ce iesi de sub nuc că te rătăceşti.”

„Năduşitule, taci din gură şi hai după Luşu că dă de băut.”

„Dau, mă, de ce să nu dau dacă am zis.”

Cărăbuşii bâzâie pe la urechi. Lumina felinarelor cu becuri electrice îi ţine treji toată noaptea. Luşu le rupe aripile şi zice că-i dezbracă. Îi aruncă în iarbă, se uită la ei cum se târăsc, cum se freacă de pământ stâmpărându-şi arsurile. Umblă goi printre ierburi.

Aripilor de cărăbuş Margasoiu le spune laturi de frac.

Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu nu ştiu ce-i ăla un frac, dar dacă Margasoiu zice aşa apoi aşa trebuie să fie. El ştie mai bine.

Pe stradă, cadavrele erau călcate în picioare. Ieşea din ele o zeamă albicioasă, groasă, ce uda piatra cubică.

Din cărăbuşi îşi făceau morişcă.

„Cât putem bea, mă?”

„O sticlă, să nu se simtă.”

„N-are cine, mă, că roadem frunză de mentă.”

„Două sticle că după mai mult ne ştiu după mers.”

„De mandarine să iei, Luşule. Două. Ne ascundem după stivele de lemne şi-l dăm pe gât. Să iei şi ţigări.”

„După ţigări eu ameţesc şi mi se face rău.”

„Pe dracu! Eşti ca o muiere ce se vaită. Dacă nu vrei, treaba ta.”

„Nu-mi place, Cătană, nu că nu vreau.”

„Trebuie să-ţi placă. Ai văzut că oamenilor le place.”

„Dacă nu-ţi dă, Luşule? Eşti mai mare cu ceva, da’ poate nu-ţi dă.”

„Ba îmi dă că-l cunosc, Năduşitule.”

„Du-te! Aşteptăm în umbră, să nu bănuiască nimeni.”

Pe terasă lumea bea bere. Mesele din tablă cu picioare din fier. Şi scaunele erau din tablă. Într-o halbă golită de jumătate înota un cărăbuş. Sta cu burta în sus şi îşi mişca picioarele lovind aerul. Nu se scufunda, dar nici nu se putea redresa.

A scos banii, a plătit, şi-a luat sticlele, le-a pus sub braţ şi s-a îndreptat spre ieşire. Le-a strigat de departe:

„Mă, de mandarine, mă! Cum aţi vrut voi…”

„Încet, Luşule, să nu audă careva.”

„Dă-i dracului! Desfac una şi-o suflecăm acuma. Am şi ţigări.”

Au plecat vorbind. Numai Luşu urla, ceilalţi şopteau vorbele de frică. În conul de umbră dintre două felinare, Luşu a desfăcut un pachet de ţigări Snagov. I-a rupt banderola lucioasă cu degetele sigure. A împins afară câte o ţigară pentru fiecare. Pachetul foşnea. Margasoiu, Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu se uitau speriaţi în josul şi în susul drumului. Nu se vedea ţipenie de om. Numai cărăbuşii ce bâzâiau în urechi.

Farurile unei maşini le-au luminat pentru o secundă trupurile. Au închis ochii. Şoferul i-a claxonat, dar a trecut mai departe.

În urma maşinii fumul albastru ce ieşise pe ţeava de eşapament.

Respirau greu. N-au mai scos o vorbă până la stivele de lemne. Aici erau în siguranţă. Luşu a desfăcut o sticlă de lichior. O treceau din mână în mână.

„A dracului de bună, are gust de mandarine.”

„Colorat chimic, gust chimic.”

„Îhî.”

„Cum? Fără zeamă de mandarine? Are măcar o mandarină în el. Se simte.”

„Eşti prost, mă. Taci din gură.”

„Da-i bun tare, Luşule.”

„Ăştia ai mei zic să mă gândesc de şofer.”

„Şi tu de ce te gândeşti?”

Sticla se opreşte într-o mână. Întunericul e de nepătruns. Luna are halou. Nu peste mult o mănâncă vârcolacii. Nea Vicente trece prin apropierea stivelor de lemne. Are lanternă. Deschide magazia de lemne, scoate scândura şi o curăţă cu un cuţit. Se uită la scândură. Nu vorbeşte pe înţelesul lor. Nea Vicente e ucrainian şi când se supără înnoadă cuvintele pe limba lui. Acuma e supărat. Nu i-a văzut. Luşu şopteşte printre dinţi:

„Eu de tâmplar mă gândesc, Margasoiule. De tâmplar sculptor, să vezi ce pot.”

„Pst, Luşule. Să nu audă nea Vicente.”

„Mâine începe.”

„Îhî.”

„De aia curăţă azi scândura.”

„Ar fi ultima noapte a ălora.”

„Ce să-i faci, fiecare cum e scrisul.”

„Cei tari îi mănâncă pe cei slabi. Ştiu de la tine, Margasoiule.”

„Aşa-i, Luşule.”

„Aşa-i, mă.”

„Îhî. Să bem că-i târziu.”

„Mâine pleci, Luşule?”

„Plec…”

„Îi departe, mă? Trebuie să iei rata?”

„Îhî.”

„Până unde mergi mă, Luşule?”

„Pst! Că aude nea Vicente. Dă sticla pe gât.”

„Nu-i rău nici de şofer, aşa să ştii.”

„Ce vrei, mă Strâmbătură?”

„De şofer.”

„De ce?”

„Şofer ai zis că se gândesc.”

„Taci dracului din gură. Închide pliscul.”

Nea Vicente şi-a curăţat scândura. Luşu a intrat primul în casa scărilor. Ceilalţi au smuls din grădina lui nea Vicente câteva frunze de mentă. Le-au mestecat. În casa scărilor mirosea a mentă.

Margasoiului i s-a făcut rău. Strâmbătură, Năduşitu şi Cătană au scuipat menta în faţa uşilor de la intrarea în apartamente.

Margasoiu a vomitat. S-a repezit la o fereastră din casa scărilor. Şi-a dat drumul în întunericul de afară. Luşu l-a văzut de la fereastra de sus. Era singur, trăgea din ţigară şi tăcea din gură.

Soarele s-a ridicat pe cer de două suliţe. Nea Vicente deschide magazia lui nea Arghire. Lacătul e mare cât pumnul. Margasoiu aştepta să-l vadă aplecându-se după mielul ascuns printre lemne. Se uită şi la coaja lemnelor lui nea Arghire. Locul rămas umed era ca atins de igrasie. Nea Vicente deschide uşa din placaj roşu. Şi magaziile sunt din cărămidă roşie. Blocurile sunt alb, albastre şi galbene. Nucul se înverzeşte. Curtea e neagră şi într-o groapă stă mingea roşie cu buline negre. Ligheanul lui nea Vicente e verde, găinile se colorează, mieii sunt la fel unii cu alţii, nevasta lui nea Vicente seamănă cu o găină, bulinele erau romb…

ARTEMINOOO, hai încoace…

Aşa o striga nea Vicente pe nevastă-sa. Artemina lasă puloverul din lână bej. Firul i se agaţă de rochie. Se ridică. Târăşte prin curte lâna. Calcă un pas înapoi şi se uită speriată la Margasoiu. Se uită speriată şi la Cătană şi la Năduşitu. Artemina e şi ea ucrainiancă. Ajunge în dreptul lui nea Vicente. Priveşte în magazia de lemne. Margasoiu vede întunericul. Artemina vede ceva, îşi duce mâna la gură şi strigă; Boje moi, Boje moi…

Lângă Artemina au apărut Irina şi Monica. La toate Margasoiu le zice tanti. Irina s-a uitat şi a strigat: Vai, săracu’! Monica a dat din cap: Săracu’! Artemina s-a prins cu mâinile de baticul pe care era desenat Turnul Eiffel. Desenul era albastru pe fond alb. Boje moi căinează mielul lui nea Arghire. Găinile s-au căţărat pe ligheanul verde. Nea Vicente tace. Găinile îşi fură una alteia îmbucătura. Mănâncă intestinele mielului. Năduşitu şi Cătană pleacă acasă. Artemina i-a hâşâit ca pe găini. De Margasoiu a uitat. El rămâne să păzească mingea. Artemina zice: Boje moi… Boje moi… Vai… Monica zice: Vai, săracu’… Irina zice: Vai… Margasoiu curăţă coaja lemnului. Lemnul e al lui nea Arghire. Luşu era feciorul lui nea Arghire. Luşu lui nea Arghire. Margasoiu se sperie şi se ridică de pe lemne. Pantalonii i s-au lipit de piele, parcă îl înţeapă mai multe ace. Aşa simte când nea Arghire îi dă cu şutul în… Nea Arghire nu-i om rău. Margasoiu îşi ia mingea şi intră în casa scărilor. Mingea roşie cu buline negre, bulinele sunt romburi, cadou de la mătușă-sa din capitală. Un romb negru a făcut Fâsss. Din magazia lui nea Arghire se vede întunericul, seamănă cu o gură căscată, fără dinţi.

Şi Artemina şi Irina şi Monica s-au ascuns. Numai nea Vicente stă la mijlocul curţii. Scândura luceşte în soare. Nea Vicente aduce o găleată cu apă, să spele sângele. Găleata maro, mâna lui Vicente păroasă, apa face valuri. Margasoiu se uită pe fereastră. Trebuie să apară mama lui Luşu de la serviciu. Şi alţi oameni vin de la serviciu. Se opresc în dreptul lui nea Vicente. Vorbesc ceva, apoi fug, se ascund. Numai nea Vicente stă şi aşteaptă. Numai mama lui Margasoiu nu ştie nimic. Face rântaşul la ciorba de fasole. A tăiat mărunt o ceapă. Plânge de una singură. Prăjeala miroase bine. Dacă îţi lipeşti obrazul de fundul de lemn, îl simţi umed, răcoros şi-ţi dau lacrimile. Mama lui Margasoiu pune făina, o lasă să alunece din căuşul palmei. Făina se rumeneşte. Din albă se colorează maro. În bucătărie miroase a grâu şi a ceapă. Margasoiu ştie că amestecul trebuie să dea undă. Margasoiu mănâncă două porţii de ciorbă. Îi place fasolea.

„Să ştii că Strâmbătură mi-a spart mingea, mamă.”

„Las-o-n pace, bine că trăieşti.

Margasoiu nu înţelege de ce mai bine că trăieşte dacă i s-a spart mingea. Aude de afară un strigăt… Vai, doamne… Vai, Luşule… Se repede la fereastră. Îl vede pe nea Vicente, seamănă cu o găină în faţa uliului. O vede pe mama lui Luşu cu mâinile ridicate la cap. Îşi simte umerii apăsaţi. Îl doare.

Toţi oamenii cartierului se uită la mama lui Luşu, din spatele perdelelor. Se uită şi Strâmbătură şi Cătană şi Năduşitu. Şi nea Vicente se uită. Mama lui Margasoiu se întoarce la oala cu ciorbă. Curtea se goleşte. Rămân găinile, ligheanul verde şi magazia de lemne a lui nea Arghire.

Luşu e băiatul lui nea Arghire. Luşu lui nea Arghire.

Trec minute bune. Curtea pare încremenită. Nu bate nici vântul ce-ar face să foşnească nucul bătrân.

O maşină opreşte în curte. Scrie pe ea cu litere albastre… Margasoiu îşi întinde gâtul, să poată descifra scrierea. Coboară doi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. Şoferul rămâne la volan. Nea Vicente îi duce în magazia de lemne, le arată ceva înăuntru: Aici, uitaţi-vă aici, zicea nea Vicente. Oamenii se apleacă, unul aprinde o lampă ca la fotograf. Să ştii că-i mâncat de şobolani la gât. Nu; cred că-i ros de curea. Şoferul aduce o pătură în carouri. Linii de diferite culori străbat carourile, pătura e frumoasă, şoferul o aruncă în magazia de lemne a lui nea Arghire. Şoferul stă cu ochii aţintiţi spre nuc, Nea Vicente are în braţe un bagaj învelit în pătură. Îl pune în maşină. Se trântesc uşile, Maşina întoarce şi dispare. N-a atins coşul de baschet. Curtea încremeneşte. Găinile au intrat în ligheanul verde. Din apartamentul lui, Margasoiu o aude pe mama lui Luşu plângând. Nea Arghire trebuie să vină de la serviciu şi nea Vicente n-o să-l poată întâmpina în curte.

Seara se întâlnesc în faţa casei scărilor, Margasoiu, Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu. Nu scot o vorbă. Tac. Ochii le sunt aţintiţi pe magazia de lemne a lui nea Arghire. O să le fie teamă să se joace sub nuc, să treacă prin dreptul locului mai ales seara şi mai ales în primele săptămâni.

Se uită unul la altul şi nu zic nimic. Se gândesc la Luşu lui nea Arghire.

Ştiu cu toţii că lui Luşu i s-a întâmplat ceva rău.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: