Cărțile mele Nr. 152

O dragoste crepusculară

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

Un tânăr dintr-un oraș columbian din zona Caraibilor se îndrăgostește de o fată, văzând-o din întâmplare printr-o fereastră deschisă. Ea l-a privit și el s-a îndrăgostit pe viață. Cum în vremea lor (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) nu era ușor să intri în vorbă cu un necunoscut sau o necunoscută, mai ales dacă aparținea altei clase sociale, tânărul, Fernando Ariza, i-a făcut curte epistolară în stil trubaduresc. În aprilie, când migdalii sunt în floare, i-a înmânat prima scrisoare pe care Fermina Daza a acceptat-o ezitând. Și mai greu a acceptat o camelie, floarea logodnei. Timp de patru ani redactează scrisori lungi Florentino, mare consumator de poezie și interpret de serenade prin parcuri și prin cimitirul săracilor. Imita în ele limbajul preferat al poeților de toate soiurile. Fermina îi răspundea în grabă, fie din cauza vârstei fragede, era elevă de liceu, fie din cauza fricii (scria pe ascuns, la toaletă). Ultima ei scrisoare este lămuritoare pentru această subită pasiune adolescentină sau târziu adolescentină, în cazul lui Fernando: „De acord, mă mărit cu dumneata, dacă-mi promiți că nu mă silești să mănânc vinete”.

Căsătoria n-a fost posibilă: Lorenzo Daza, tatăl, negustor de catâri, analfabet și singur (soția îi murise), a refuzat categoric o asemenea alianță. Ferminei îi pregătea de mult o viață de mare doamnă în orașul în care se stabilise de curând. În ciuda fanteziei erotice de câțiva ani, fetei nu i-a fost greu, până la urmă, să aleagă între un telegrafist romanțios până la delir, crescut de o mamă care-și câștiga traiul din mercerie și din cămătărie, mai mult o fantasmă decât un om real, pe de o parte, și  doctorul Juvenal Urbino, o personalitate charismatică, pe de altă parte. Provenind dintr-o veche familie aristocratică, doctorul avea studii pariziene și, pe lângă faptul că era o somitate în domeniu, iniția mari proiecte de modernizare sanitară, științifică și artistică a orașului. E drept că, finalmente, teatrul de operă a avut cel mai trainic succes, pentru că personajele aparțin unei societăți în care sărăcia și mizeria au rădăcini adânci și durabile. Ca și în alte părți ale lumii, proiectele de modernizare dau rezultate modeste sau eșuează butaforic.

Fermina a fost de cele mai multe ori fericită, deși se întreba mult prea des dacă își iubește soțul și dacă este cumva iubită. În răstimpuri, se simțea vag vinovată gândindu-se la strania ei legătură cu Florentino. Până în momentul morții lipsite de glorie a soțului, care cade de pe o scară, încercând să prindă un papagal, femeia a avut o viață plină: o căsnicie stabilă, copii, lux și faimă. Îl descoperă cu adevărat pe Florentino la bătrânețe. A așteptat-o cincizeci și unu de ani, nouă luni și patru zile. A urmărit-o ca o umbră. A avut răbdare, și-a construit cu tenacitate visul. E drept, a avut și noroc: printr-un concurs de împrejurări, a ajuns să conducă compania fluvială a zonei. Nici acum Fermina nu este cu desăvârșire liberă. Nici lumea aristocratică în care a intrat prin căsătorie, nici copiii nu văd cu ochi buni o asemenea legătură. Ofelia, fiica ei, o respinge cu dezgust: „Chiar și la vârsta noastră iubirea este ridicolă…, dar la vârsta lor e o porcărie”. Chiar așa: „o porcărie”. Fermina Daza are din nou de ales. S-ar zice că e mult mai ușor, dar nu e deloc sigur. Este mai liber un bătrân decât un adolescent?  La peste șaptezeci de ani, pleacă cu Fernando într-o croazieră pe fluviul Magdalena, o călătorie extraordinară cu care se încheie romanul. Pe măsură ce vaporul pătrunde tot mai adânc în ținuturile străbătute, îndrăgostiții descoperă o lume pe care ar fi trebuit s-o cunoască deja, dacă n-ar fi fost atât de grăbiți să trăiască și să fie fericiți, una a cruzimii și a morții. Defrișările masive au distrus jungla, caimacamii și lamantinii au fost exterminați pentru piei și blănuri, focarele de holeră apar și dispar, fără să fie vreodată stinse:

„Zilele care au urmat au fost călduroase și nesfârșite. Apele fluviului erau mai tulburi, albia se îngusta tot mai mult, iar în locul hățișului de copaci uriași, care îl uluise pe Fernando Ariza în prima lui călătorie, se întindeau acum câmpii pârjolite, cioturi și putregaiuri de păduri mistuite de cazanele de pe vapoare, ruinele orașelor uitate de Dumnezeu, unde apa băltea pe străzi chiar și pe vreme de secetă. Noaptea nu-i mai trezeau cântecele de sirenă ale lamantinilor de pe maluri, ci duhoarea grețoasă a morților care treceau plutind spre mare. Nu mai erau războaie, nici molimi, dar corpurile umflate continuau să treacă pe apă. Căpitanul a lăsat deoparte orice glumă și a adoptat pentru o clipă un ton grav:«Am primit ordine stricte să spunem pasagerilor că sunt înecați accidental». Din larma papagalilor și hărmălaia maimuțelor nevăzute, care altădată sporeau arșița amiezii, nu mai rămăsese decât vasta tăcere a pământulu pustiit”*. 

Abia acum sunt fericiți. În fața morții cvasiprezente, niciuna dintre vechile legături nu mai este la fel de imperativă ca nevoia de dragoste. O dragoste la capătul drumului, eliberată de povara sexualității, de un erotism la limita fluidă a tinereții doar ca amintire și a descompunerii imediate. Crepusculară ca în „Moarte la Veneția” de Thomas Mann. De altfel, romanul, care are o scriitură și o poveste aparent mai simple, mai comerciale chiar, decât o capodoperă ca „Un veac de singurătate”, absoarbe în imaginarul lui un romantism temperat de parodie și memoria marilor mituri culturale. Dacă la începutul experienței, Fernando Ariza apare în postura trubadurului care nu poate exista fără une princesse lointaine, inaccesibilă în bună măsură, mai apoi se pregătește pentru marea întâlnire de la sfârșitul vieții ca un Don Juan: condica vieții lui erotice înregistrează 622 de femei. Până la urmă, ce este nebunia asta care te face fericit în ciuda suferinței, singurătății și morții? Instinct vital, chimie, delir erotic, manie, iluzie construită cu bună știință și controlată mai mult sau mai puțin, construct cultural în câteva variante mai importante, greco-romană, creștină, romantică, modernă și, finalmente, houellebecqiană? Mai contează? E suficientă puterea de a îmbrățișa în celălalt nu doar ce e forță și strălucire, ci, mai ales, ce este vulnerabil și destinat morții.

* Gabriel Garcia Márquez, „Dragostea în vremea holerei”, traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu, Editura RAO, 2014

În imagine: „Tristan și Isolda” de Salvador Dalí (1944)

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: