Atelier

Adio, Margot

1

Saint Denis, 1793

Paracliserul Gustave le Mont, cel care, uitând dacă a stins sau nu lumânarea de sub sfintele icoane, se va întoarce să verifice şi, din atâta grijă, va greşi cum n‑ar fi crezut vreodată şi va lăsa la plecare cheile sub candelă şi poarta grea a bisericii Saint Denis descuiată, nu va mai apuca să afle că neatenţia lui va hotărî încă o dată soarta înalţilor regi care se odihnesc în cripte. Căci abia ce iese, legănându‑se pe piciorul stâng, dreptul fiindu‑i din naştere vătămat, că lama unui cuţit îi va străpunge pieptul şi îi va opri pe veci răsuflarea. N‑a mai fost vreme pentru suspine, nici măcar pentru un mic icnet de mirare, cât despre durere, ea e departe şi va rămâne acolo, nu va ajunge să‑l muşte, e doar un pui de lup care va muri înecat cu ochii deschişi, înainte de a se naşte, într‑un pântec însângerat, trupul bătrân al bărbatului se prăbuşeşte de aceea dintr‑o dată, fără alte sunete decât pocnetul surd al oaselor lui bolnave. Atât i‑a fost, a slujit o viaţă printre monarhi mumificaţi şi sfinţi de piatră, acolo, lângă ei, îşi primeşte acum sfârşitul, poate ca pe un
dar minunat, în tăcere.

Cât îi priveşte pe ceilalţi, cei care se năpustesc în valuri, cu răcnete, înainte, fluturând cuţite, topoare şi făclii orbitoare, să‑şi împlinească şi ei treaba, fiindcă această noapte de luni, 14 octombrie, e scrisă în toate zodiacele anului 1793 ca încă una victorioasă pentru Revoluţie. Nu trebuie să creadă în veghea celui de sus, nici în rotirea stelelor, izbânda va fi de partea lor. Să culce, deci, la pământ băncile rânduite pentru slujbă, să sfâşietendoanele uriaşelor candelabre, să taie pârghiile funiilor care le mai susţin balansul, să spintece lumânările, să ţintească cu ce le cade sub mână spre vitralii şi bolţi şi să prăbuşească şi să zdrobească tot ce au de înlăturat în drumul lor spre mormintele unde dorm cu trufie, de secole, regii. Iar gisanţilor să le scoată întâi ochii, apoi să le sfârtece cu lovituri de ciocan trupurile şi chiar dacă nu vor găsi înăuntru o inimă vie, vor avea măcar ofranda acestor coroane, bucle de păr, genunchi şi braţe de marmură fără apărare, care se frâng în aşchii şi se împrăştie peste tot. Și să lovească din nou, cu sudălmi şi furie înmulţită în lespezile sarcofagelor, până când pietrele vor plesni şi vor putea fi ridicate, dezvelind capacele sicrielor de lemn, cu astea nu vor pierde prea mult timp, se sparg uşor, doar câteva lovituri şi din cireşul şi mahonul sculptat cu peceţi şi ghirlande de crini nu mai rămâne nimic, decât nişte zdrenţe din linţoliile îngălbenite pe care le‑au acoperit şi care, smulse de curent şi de mâinile fără răbdare, se înalţă câteva clipe în aerul încins, ca nişte molii zăpăcite de otrava propriilor lor dospeli, înainte să cadă încă o dată peste trupurile adormite. Și astfel, ei împreună, gloata dezlănţuită şi fluturii de dantelă putrezită, să‑şi desăvârşească misiunea.

Prima săltată din criptele de sub cor e o mumie firavă înveşmântată în brocart auriu, strălucirea hainei şi a podoabelor regale se stinge însă repede sub atâta praf şi vapori de sudoare. E o regină, va veni după ea alta, apoi poate un prinţ de sânge, după cât e de mic trupul îmbrăcat în catifea albastră. Și curând câţiva regi, fiindcă poartă colane de aur şi coroane, vor fi cu toţii aruncaţi în chiote de izbândă afară din cuib. Zac încă pe unde au apucat să cadă, pe podea, printre resturile statuilor ciopârţite, cu mantiile desfăcute şi fustele ridicate, de sub care răzbate ca o fiertură fierbinte toată stricăciunea secolelor în care au stat muiaţi în răşini şi alte scursuri ale corpurilor lor năpădite de ciuperci şi mucegaiuri, aşa că vor trebui repede târâți spre ieşirea din bazilică, pentru că e prea mare înghesuiala. Și de neînvins duhoarea.

Duc eu putregaiurile astea afară, doar să mai vină câţiva cu mine, putem săpa o groapă, ca să aruncăm undeva leşurile! Vocea e a unui bărbat tânăr, cu pieptul gol, năduşit de trudă, e Lorenzo, italianul, poate fi recunoscut fără greşeală după urechea tăiată cu care a plătit până acum cauza Revoluţiei. Și pentru că toţi îl ştiu şi respectă înfocarea cu care străinul şi‑a câştigat casa, pâinea şi încă, în plus, o iubită franţuzoaică care îl urmează credincioasă peste tot, se reped după el, măcar aşa, afară, vor putea respira. Târnăcoapele sunt la îndemână, iar pământul acestui sfârşit de toamnă e umed, groapa se cască de aceea ca de la sine, iar în ea se poate arunca deja toată putoarea. Doar să despoaie cumva trupurile jilave de podoabele care le fac atât de grele, mâinile sunt lacome, la fel cât sunt de nehrănite burţile, o perlă pentru fiecare boabă de strugure pe care n‑au ajuns s‑o strivească în gură, un inel cu rubin pentru nopţile de febră ale copiilor şi frigurile sub soare încins ale nevestelor, un cercel cu smarald pentru toate câte s‑au dus şi nu se vor mai întoarce, şi chiar o cataramă de aur ca plată pentru scârba cu care ating aceste resturi, să fie judecaţi mai târziu dacă vor fi prinşi că au dosit câte ceva, însă acum e dreptul lor să‑şi acopere ochii, ca să nu vadă unul ce face celălalt şi să ia fiecare ce n‑a avut niciodată. Dar chiar şi aşa, cu tot ce se strecoară sub pieptarele peticite, mormanul scânteietor creşte, coroanele, colierele şi centurile se revarsă, încă mai pot fi înhăţate şi ascunse câte o agrafă şi din belşug inele şi cercei desperecheaţi care alunecă şi se fac una cu pământul. Încâlcite sunt şi corpurile care după atâtea mutări fără milă s‑au frânt în bucăţi, multe din ele cu bandajele desfăcute şi oasele gălbui la vedere, câte unul mai pocneşte sub rostogolire, picioarele se încalecă, mâinile atârnă, iar gâturile nu mai ţin decât într‑o panglică înverzită de mucegai câte un cap care se clatină dintr‑o parte în alta, înainte de a se izbi surd de pământul care îl va înghiţi.

Ar fi destul pentru o noapte, ceata ar putea să se retragă spre case şi să‑şi spele în vin minţile înfierbântate, dar e încă flămândă de glorie. Iar pentru asta e de ajuns un strigăt, Aici, după perete! şi cei care au lucrat afară se reped din nou înăuntru cu tot cu târnăcoape. Unde? Spre dreapta e deja o spărtură şi cărămizile cedează uşor, multe se fac praf abia ce sunt atinse, ochiul din zid se deschide repede, nu mai e nevoie de unelte, decât de o izbitură de cizmă şi un umăr care să împingă, aşa că puţini mai lovesc, mai toţi s‑au oprit să privească. O altă pradă de luptă pentru pofta lor de a şterge de pe pământ şi ultimul os de rege li se dezvăluie acolo, în mica alveolă ocrotită până acum de ipsosul peretelui fals. Neaşteptata şi bogata captură a celor câteva zeci de morminte ascunse va fi a lor, surpriza i‑a făcut pe unii să murmure doar ei ştiu ce, poate vreun cuvânt dintr‑o rugăciune veche care le mai bântuie amintirile s‑a strecurat cu totul nepotrivit printre înjurăturile obişnuite, să nu‑i auzim, celor mai mulţi li s‑a stins însă vocea în faţa strălucirii pe care, acoperind tremurul roşiatic al făcliilor, o trimite spre ei cavoul regal. De parcă sarcofagele tăinuite s‑ar fi unit în palpitul unei singure inimi, încă vii, care îşi împlineşte şi ea menirea, urmându‑şi ultima dorinţă firească, înainte de a fi smulsă pentru vecie din piept şi aruncată printre gunoaie, să mai respire o dată aerul ultimei ei toamne. Lorenzo şi‑ar face cruce dacă nu l‑ar fulgera la timp gândul că gestul lui l‑ar putea costa chiar capul sub ghilotină, aşa că mâna lui se opreşte nu pe frunte, ci prin părul sârmos, prin care îşi trece, zăpăcit, de câteva ori degetele. În timp ce lumina vine în valuri spre el şi‑l ameţeşte.

Când toate astea se vor încheia şi timpul va schimba multe alte anotimpuri, ştergând cu ele şi frica de a mărturisi, unul dintre aceşti luptători va spune că strălucirea capelei de dincolo de perete era a unei alte lumi, iar aburii denşi care i‑au făcut să tacă erau poate ai lunii, dar nu ai celei de afară care nu putea răzbate în bazilică, ci ai uneia născute în cavou, semănau însă şi cu cei înălţaţi dintr‑o covată cu lapte proaspăt sau poate se ridicau din trupul rănit al unei scoici de sidef, cum se văd uneori la ţărmul mării, doar că aceasta era uriaşă. Nimeni n‑a ştiut atunci şi nici astăzi ce era, doar au simţit puterea şi s‑a ferit cum a putut fiecare, dându‑se în spate sau acoperindu‑şi privirea ori chiar fugind, cum a făcut el, cel care a îndrăznit, după ani, să vorbească. Însă acum, luni, 14 octombrie, nimeni nu se încumetă să spună ceva despre asta, bărbaţii îşi înghit cuvintele ca să nu greşească cum era gata să facă italianul, şi se trag un pas înapoi cu mâna la ochi. Cum să izbească peste ce nu poate fi lovit? Căci nu Bourbonii, cu încheieturile lor înţepenite, pe care le pot frânge fără efort încă o dată, ca să le învingă trufia, îi ţintesc din ascunziş cu porunca de a se opri, ci strălucirea aceasta care creşte şi nu se mai opreşte.

Gata pentru noaptea asta!, hotărăşte comandantul, nu‑i mai pomenim numele fiindcă vor urma alţii, care, ca şi el, vor striga cândva ca treziţi din somn. Vor continua miercuri, în zori, dar până atunci să rămână aici cineva pentru pază. Și să nu se atingă nimeni nici de leşurile de afară, nici de sarcofagele noi!

Porunca e respectată, e singura plată a acestei nopţi de jaf, despre pietrele ascunse sub cămăşi trebuie să se păstreze tăcerea, iar acasă, fără vinul la care au visat, doar cu o fiertură rece de varză, bucuria izbânzii se şterge cu totul, nu mai rămâne din câte s‑au întâmplat decât răsuflarea trimisă de lumina din cavou. Care i‑a urmat, oricât au încercat să scape şi oricum şi‑au şters hainele murdare şi pielea năduşită. Lorenzo a mâncat şi el fără poftă, tot oprindu‑se din mestecat, ca să‑şi audă respiraţia şi să fie sigur că e a lui, nu a criptei strălucitoare, apoi, învins de istoveala a toate câte a făcut, s‑a întins în patul strâmt şi a continuat o vreme să asculte, dar inima Arabelei, femeia ghemuită lângă el, bate prea tare, parcă ar grăbi‑o o spaimă ascunsă, şi din toată încâlceala de sunete care cad unele peste altele, nu mai înţelege nimic. Dormi!, şopteşte ea, săltându‑se puţin din aşternut, pentru a ajunge mai sus, unde îşi poate întinde mâna peste capul lui înfierbântat, ca să‑i acopere într‑o îmbrăţişare şi ochii şi urechile, mâine o vom lua de la capăt.

Fragment din romanul Adio, Margot de Diana Adamek, Editura Univers, 2017

Lansarea cărții va avea loc în data de 14 iulie, ora 12, la Librăria Book Corner, Eroilor 15, Cluj-Napoca.

Invitați: Irina Petraș, Rodica Baconski și Ovidiu Mircean.

 

 

Despre autor

Diana Adamek

Diana Adamek

Diana Adamek este scriitoare, eseistă, critic literar. A publicat romanele „Vasco da Gama navighează” (2007), „Pădurea mătușii Clematis” (2009), „Dulcea poveste a tristului elefant” (2011), precum și volumele de eseuri „Trupul neîndoielnic” (1995), „Ochiul de linx”. „Barocul și revenirile sale” (1997), „Castelul lui Don Quijote” (2002), „Transilvania și verile cu polen. Clujul literar în anii 90” (2002), „Pata‑Tata. Șah” (2004), „Eseuri creole” (2005), „Melancolii portugheze” (2007). Unele dintre cărțile sale au fost traduse în portugheză și franceză. În prezent predă literatură comparată la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj.

Scrie un comentariu